Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A treia conferință de presă electorală a lui Traian Băsescu a fost consacrată lecției de dirigenție economică (intră tema aceasta în atribuțiile președintelui?) dar și unei teme din “domeniul rezervat” în care Traian Băsescu se consideră plin de experiență și imbatabil – politica externă și diplomația negocierilor.
În paranteză, aș remarca faptul că, în ultimii ani, numărul șefilor de stat din Europa care vin în România, sau al invitațiilor în străinătate pentru actualul președinte sunt tot mai puține. De ce oare?
Revenind – Traian Băsescu ne-a învățat și i-a explicat și premierului Ponta când se formază “dreptul de veto” și în general cum se negociază cu membrii Uniunii Europene.
În această chestiune, am câteva observații:
În primul rând, astfel de comentarii din partea președintelui la adresa premierului nu trebuie făcute în public, (decât dacă ele au un scop electoral intren…)
România nu este “garantul” tratatelor UE, pentru a-și folosi dreptul de veto în astfel de cazuri. Blocarea consensului (dreptul de veto) trebuie folosită atunci când anumite interese esențiale ale României sunt în joc. Înțeleg că pentru Băsescu, reducerea substanțială a fondurilor pentru România nu reprezintă o miză importantă. Probabil și din cauză că, în timpul mandatului său, România nu a reușit să utilizeze decât 10% din fondurile pe care negociasem, în 2004, să le primim în perioada 2007-2013.
Utilizarea dreptului de veto (cum au făcut polonezii în câteva rânduri) sauanunțarea unei poziții (după o consultare cu alți membrii UE interesați într-o soluție asemănătoare) poate folosi la continuarea negocierilor și obținerea unui rezultat de compromis. Nu cred însă că, în cazul României, ar trebui să jucăm în postura “polițistul bun” și “polițistul rău”.
E nevoie de o poziție unitară. Să luăm exemplul britanicilor care și-au anunțat cu claritate poziția, în mod public, în problema bugetului. În orice caz, strategiaRomâniei într-un club de 27 de membrii nu poate fi făcută decât în coordonarea și cu alte state având interese asemănătoare.
De curând, însă, Traian Băsescu ne-a arătat ce poate în materie de diplomație. La întâlnire cu reprezentanții FMI, UE și ai Băncii Mondiale el și-a început prezentarea spunând “știu că aveți nemulțumiri și eu am nemulțumiri” (evident, nu la adresa FMI, ci la adresa guvernului). De partea cui era Băsescu la acea întâlnire? Pe cine reprezenta? În felul acesta “negociază” el? De curând, am recitit “Diplomația” lui Henry Kissinger. Un fragment mi s-a părut potrivit pentru situația în care ne găsim:
“Detaliile politicii externe îl plictisea pe Reagan. El asimilase câteva idei de bază despre pericolul pacificării, racilele comunismului și măreția propriei sale țări, dar analizele de substanță nu erau punctul lui forte. Toate acestea m-au făcut să remarc, în timpul unei discuții pe care am considerat-o neoficială, înaintea unei conferințe a istoricilor, la Biblioteca Congresului: Când stai de vorbă cu Reagan te miri uneori cum de i-a putut trece cuiva prin cap ca el să fie președinte sau chiar guvernator. Dar ceea ce trebuie, dumneavoastră, istoricii, să explicați este cum a putut un om atât de departe de ceea ce înseamnă un intelectual să domine California timp de opt ani și Washingtonul timp de aproape șapte”. (pag.660-661)
