Micul Paris” - între tradiţie arhitectonică şi rafinament

Motto: "Preocupările urbanistice vor rămâne fără roade, dacă, fără să plece de la o concepţie unitară în arhitectură, se permit construcţiuni născute din felurite capricii, care transformă strada într-un mozaic de forme şi culori; marile bulevarde trebuie să fie ele însele monumente de simplitate unitară".
HORIA CREANGĂ, architect
__________________________

Un bucureştean la Paris are toate şansele să trăiască sentimentul  unui fascinant “déjà vu”. Păşeşti pentru prima dată în viaţa ta pe acele străzi şi, ca să dai o explicaţie raţională senzaţiei de “familiar”, încerci să-ţi spui că le-ai văzut de atâtea ori în fotografii care mai de care mai artistice. Dar de fapt  este o senzaţie de familiar cu proporţiile clădirilor, cu decoraţiunile faţadelor de piatră, cu ritmul grilajelor de fier forjat pe lângă care treci. Abia în acea clipă poţi înţelege în fapt de ce Bucureştiul a fost supranumit “Micul Paris”.

Cum s-a ajuns aici? “Ai noştri  tineri la Paris învaţă…” De 120 de ani, artiştii români au năzuit permanent  să devină şi să redevină artistic prin matricea artelor pariziene. Pictori, sculptori, poeţi, scriitori, filozofi au făcut drumul până la Paris cu aceeaşi sete de Cunoaştere şi de Frumos.

Arhitecţii nu au lipsit nici ei de pe această listă. Sunt mulţi cei care şi-au rafinat profesia pe malurile Senei şi au dat viaţă vocaţiei şi talentului, pe Bulevardul Magheru sau Calea Victoriei. Să amintim aici doar trei dintre ei: Ştefan Burcuş, Alexandru Savulescu  şi Horia Creanga, cel care nu ar putea lipsi din nicio astfel de enumerare.

Trei oameni diferiţi pentru care destinul a avut o coordonată comună:  Paris. Toţi trei s-au şcolit şi în Oraşul Luminilor. Iar Parisul este materialul didactic ideal pentru orice exemplificare, pentru  orice curent esthetic pentru orice perioadă istorică. Un manual viu, în mărime naturală. Ce exemple mai bune poţi avea decât cele pe care le vezi într-o promenadă pe Champs Elysee sau Montmartre.  Ce ilustrare mai splendidă poţi savura decât Palatele de la Versailles sau Luvru.  Ce proporţii mai desăvârşite decât cele ale Catedralei Notre Dame poţi găsi, împietrite într-o geometrie sacrală elevată, unică.  Şi exemplele sunt fără număr.

Jocul  volumelor  în graţioase ritmuri de proporţii, slăbiciunea pentru simbol şi simbolistică, disimulată cu eleganţă în rafinamentul decoraţiunilor.

Totul este acolo. Viu. Plin. Seducător.

Nu poţi face şcoala la Paris fără ca în minte să rămână “ecourile” acelei armonii în piatră.  Tineri arhitecţi care, în Oraşul îndrăgostiţilor, s-au îndrăgostit la rândul lor de acel urbanism unic, fără egal. Şi, cu acest amor în inimă, au simţit nevoia să rezoneze în spaţiul de aici reconstruind acasă, atmosfera de acolo.

Pentru fiecare dintre cei trei enumeraţi mai sus, putem alege un proiect reprezentativ, devenit ulterior monument de arhitectură.

Alexandru Săvulescu (1847 - 1902) a fost nu numai un arhitect de mare talent, cu studii  la București și la Paris, de unde s-a întors în țară în 1874. A fost unul dintre întemeietorii Școlii de Arhitectură din București. Cea mai cunoscută lucrare a sa este Palatul Poștelor și Telegrafului din București, construit între 1894-1900. Piatra de temelie a palatului a fost pusă în data de 24 octombrie 1894 de Regele Carol I, iar inaugurarea edificiului a avut loc în toamna anului 1900. Până în anul 1972 palatul a găzduit sediul central al Poştei din Bucureşti. Începând din anul 1972, clădirea este sediul Muzeului Național de Istorie a României, iar din 2004 și al Muzeului Național Filatelic.

Clădirea Bibliotecii Naţionale este opera arhitectului Ştefan Burcuş (1871-1928). Locul pe care s-a construit clădirea, a cărei prima destinaţie a fost aceea de sediu al Bursei, a fost donat de ministrul industriei din acele vremuri, Ioan Lahovary. În 1907 s-a organizat un concurs în vederea edificării Palatului Bursei, câştigător fiind proiectul arhitectului Ştefan Burcuş. Clădirea a fost, începând cu 1955, sediul Bibliotecii Centrale de Stat, redenumită ulterior Biblioteca Naţională a României.

Horia Creangă (1892 - 1943), nepotul marelui povestitor Ion Creanga, a fost un arhitect genial. El a proiectat Cinematograful Patria şi alte 70 de clădiri administrative. Dar unul dintre cele mai cunoscute edificii, care îi aparţin ca şi proiect şi care poate fi admirat  în toată semeţia lui sobră şi zveltă, este clădirea fostei  Societăţii "Asigurarea Românească" (ARO), de pe bulevardul numit astăzi Magheru,  în  care se află şi azi Cinema "Patria". Se povesteşte că, la cutremurul din noaptea de 9 spre 10 noiembrie 1940, Horia Creangă era într-o excursie prin Ardeal. Când a auzit că blocul Carlton se prăbuşise în centrul Capitalei, a venit într-un suflet de la Sibiu la Braşov, să vadă dacă imobilul ARO, pe care îl ridicase cu câţiva ani înainte, rămăsese în picioare. Rămăsese.

Bienala Naţională de Arhitectura de anul acesta a decis să onoreze valoarea profesională autentică cu o expoziţie care să ne reamintească tuturor că, în spatele faţadelor şi arcadelor impunătoare,  au existat  întotdeauna nişte minţi energizate de talent şi imaginaţie şi o şcoală românească de arhitectură. Intitulată “120 de ani de şcoală de arhitectura”, expoziţia  a fost o carte de vizită elegantă a României şi  la Bruxelles  şi  la Bucuresti si reprezintă un argument vizual limpede şi armonios în spirjinul ideii că arhitecţii romani şi şcoala românească de arhitectura  ne-au oferit urbanul cu care ne mândrim şi astăzi si in care ne simţim atât de confortabil. Parteneri din ţară au fost Uniunea Arhitecţilor din România, Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu şi Asociaţia Pacemama România. Aceasta din urma alăturându-se demersului Asociaţiei Heritage pentru păstrarea patrimoniului natural şi istoric de la Roşia Montana şi susţine drepturile pământului la nivel mondial.

Un parizian la Bucureşti, plimbându-se cu nostalgie interbelică pe Calea Victoriei sau rotindu-se în scuarul de la Universitate, poate că a avut cândva această inspiraţie, devenită notorie,  de a rosti cuvintele magice: „Micul Paris”. Decenii  au trecut - acest nume a rămas. Şi a devenit renume.