Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În urmă cu un an şi jumătate, profesorul doctor Mircea Beuran lansa un volum consacrat modului de organizare a sistemului de urgenţă din Bucureşti, în anii 1940. Şi atunci promitea că va veni cu al doilea volum dedicat sistemului de urgenţă după anul 1990. Ieri, profesorul Beruan s-a achitat de promisiune şi ne-a oferit cel de-al doilea volum “Asistenţa urgenţelor chirurgicale din Bucureşti. Certitudini şi speranţe”, elaborat împreună cu prof. dr. Benone Duţescu şi Rodica Duţescu-Zăvoianu, apărut la Editura Academiei Române.
“Am rămas dator cu o a doua lucrare pe care am lansat-o acum, în care se arată modul de organizare a sistemului de urgenţă după anul 1990. În acest volum, apar spitalele de urgenţă de adulţi, de copii şi pe specialităţi cum sunt: “Arşii”, “Oftalmologie”, “Neurochirurgie”. Este un volum cu valoare de document, în care se găsesc toate ordinele de ministru, hotărârile de guvern, legea sănătăţii, deciziile comisiilor parlamentare de sănătate. Al doilea element important este segmentul prespitalicesc: ambulanţă, unitatea de primiri urgenţe, SMURD, toate corelate, precum şi apariţia sistemului naţional 112. Acest volum este, de fapt, o bază de date extrem de valoroasă”, spune prof. dr. Beuran.
L-am întrebat pe profesorul Beruan ce îi lipseşte sistemului de urgenţă de la noi pentru a fi la nivel european. Răspunsul “taie” cu bisturiul în întregul sistem: “Îi lipsesc nişte spitale tipizate pentru a primi urgenţe pe categorii I-II-III. Şi noi nu suntem decantaţi pe aceste structuri. Nu avem un sistem periodic de întreţinere a aparaturii. Din această cauză uzura acestor aparate este avansată, deoarece ele sunt folosite zi şi noapte. Avem un mare deficit de personal – medici şi asistente - care să fie folosit oricând. Într-un spital de urgenţă sunt toate specialităţile, are, zilnic, peste 70 de medici şi asistente în sistemul de gardă. Acest personal are nevoie de timp pentru refacere fizică şi psihică. Dar, din păcate, după gardă, medicii sunt în continuare pe secţii, în condiţiile în care munca într-un spital de urgenţă este extrem de complicată. Şi, nu în ultimul rând, această muncă este prost plătită. Există o diferenţă între salariile celor din prespital şi spital, în sensul că specialiştii din spital sunt plătiţi mai prost, comparativ cu cei de la Ambulanţă şi SMURD”.
Cu ocazia unui eveniment medical, profesorul Beuran făcea următoarea măturisire: “Victoria îi aparţine celui perseverent. Vă rog să rămâneţi victorioşi pentru a scoate din ghearele morţii viaţa unui om”. De fapt, prof. Beuran formula aici o definiţie a spitalului de urgenţă ca loc unde toţi se străduie să ţină piept morţii. Un asemenea loc este Spitalul de Urgenţă Floreasca, despre care unul dintre directorii lui, conf. dr. Turculeţ, spune că este “spitalul în care nu te plictiseşti niciodată”, prof. dr. Benone Duţescu, că “aici s-a creat un anume spirit de muncă, spiritul urgenţei”. Pentru prof. dr. Monica Pop, managerul Spitalului de Urgenţe Oftalmologie, “Floreasca este spitalul meu de suflet, medicul adevărat fiind cel care trece prin “urgenţă” şi dacă rămâne aici este un medic complet”. Şi acad. Victor Voicu, preşedintele Secţiei medicale a Academiei Române, răsuceşte, cu acest prilej, bisturiul în rană: “Resursele umane în medicină sunt valoroase. Dar când acestea scad cu 25%, oare sunt motive de îngrijorare?”. Este o întrebare al cărei răspuns se află la Ministerul Sănătăţii care are în parohie toate spitalele de urgenţă din ţara noastră.
“Floreasca” ar putea fi un institut – o unitate medicală de categoria întâi – care să preia toată patologia grea. Pacientul să nu mai fie plimbat pe la şapte spitale, să nu mai fie pierdute 7-10 zile, după care el să fie adus la noi într-o stare biologică deprimată şi să se spună : Păi nici Floreasca n-a mai avut ce să-i facă”. Eu lucrez cu biologia unui om, nu cu visele unora. Iar biologia unui om în traumatologie sau în urgenţe este foarte clară, precizează profesorul Beuran.
La ora actuală, prof. dr. Mircea Bueran mai are în lucru volumul al doilea “Oncologia digestivă”. Iar experienţa căpătată în conservarea splinei în traumatologie este tema altui volum. “Până acum, regula era să o scoatem, Acum, cu experienţa proprie şi cea acumulată de la medicii străini, am ajuns şi noi să conservăm splina în 60% dintre cazuri fără operaţie, în 30%-35% să facem implantul splenic şi în 5% dintre cazuri, splenectomia”, explică prof. Beuran.
