Buimacii noi din Parlament

Când era mic, în căsuţa ţărănească a părinţilor lui, lu’ Costeluş i-ar fi plăcut să se joace cu trenuleţele. Da’ părinţii nu aveau posibilităţi. Aşa că, îşi pierdea vremea după şcoală pe uliţă, cu copiii vecinilor, închipuindu-şi cum ar fi să aibă un trenuleţ mare şi galben cu care să se joace toată ziua.

Anii au trecut. Costeluş s-a făcut mare.

N-a mai vrut trenuleţ galben. Avea alte visuri. Revoluţia din ’89 l-a prins la Bucureşti, muncitor. Apoi şef de şantier şi s-a dus şi la facultate. Şi-a zis că n-ar fi rău să intre şi într-un partid. Anii au trecut, visurile au trecut, realitatea a rămas. Costeluş îşi zise că n-ar fi rău să candideze la primăria dintr-o comună. Alta decât cea natală. Şi fu ales viceprimar. Nu stătu prea mult pe la primărie, că brusc din scaunul ponosit de viceprimar de comună se trezi săltat ("engage") şi aterizat pe ditai fotoliul de parlamentar. Oameni noi, feţe noi. Costum, cravate asortate şi pieptene aferent gata pregătit pentru orice intervenţie televizată sau de la tribună. În primele zile s-a rătăcit cu tot cu laptopul lui mic şi servieta lui mare pe culoarele întortocheate ale Parlamentului. Nici nu e greu. Li se mai întâmplă şi celor "versaţi", celor de-ai casei. Costeluş e unul din zecile de parlamentari care s-au trezit într-o ditai Casa Poporului fie din mediul lor de afaceri, fie de pe scenă, fie din lumina reflectoarelor direct într-un scaun de parlamentar. Buimăceala e vizibilă. "Care-i holu?", "Unde-i sala?", "Unde-i bufetul? Dar restaurantul?", "Putem să ieşim p’acolo sau numai p’aci?", "Da’ la lift pe ce buton apăs ca să vină să mă ia când cobor?". În sălile de şedinţă, noi ne uităm de sus la ei. Ei, evident se uită de jos la noi, şi vizibil iritaţi. Ăi mai noi nu sunt obişnuiţi să fie observaţi pas cu pas de ziariştii care îi înconjoară. În stânga ziarişti, în dreapta, ziarişti, în spate ziarişti, pe holuri ziarişti. "Aşa sunt tot timpul? Aşa mulţi ziarişti?", întreabă o domnişorică cochetă, care-şi flutură vuitonul sclipicios şi-şi etalează gimi ciu-ul negru cu blăniţă. Un domn respectabil, cu ceva experienţă de parlamentar îi răspunde luând un aer de guru şi atoate ştiutor: "Eee, stai liniştită, că nu sunt tot timpul aşa mulţi. Numai când se întâmplă ceva important. E vreo lege ceva, s-au s-a întâmplat ceva important şi atunci vin pentru declaraţii. O să te obişnuieşti". Domnişorica pare lămurită, dar nu foarte liniştită.

"Şi acu’ ce urmează?"
La Senat se cântă imnul. Linişte, figuri sobre. S-a terminat imnul. Se aşază toţi cuminţi în băncile lor. Se votează nu ştiu ce, la nu ştiu ce birou permanent. Senatorii sunt disciplinaţi şi parcă un pic mai lămuriţi în ale "parlamentarismului" decât deputaţii. Poate e de vină şi sala care este mai mică şi mai sobră, dar în acelaşi timp şi mai puţin impunătoare. Dincolo (adicătelea cum ar veni, dincolo de holuri, dincolo de bufete şi parabufete) e aula deputaţilor. E mare, impozantă, apăsătoare şi grea. E cam vacarm şi gâlceavă. Şi aici se votează ceva (iar nu înţeleg ce, dar nici nu mai contează) şi se pun nişte bile albe şi bile negre în nişte urne mari, care ulterior vor fi plimbate pentru numărătoare de la aulă într-o cameră şi din cameră iar în aulă. Aşa şi ce dacă? Şi acum ce? Chiar... "Acum ce urmează?", se loveşte pălit de întrebare Bogdan Olteanu de altă domnişorică ce nu flutură nici vuiton, nici gimi ciu, ci doar o eşarfă care e aşezată ulterior cuminte pe băncuţă. "Păi", se înfoaie Bogdan Olteanu, "acum se votează biroul permanent. Asta e procedura. Apoi se dezbat... (aici nu mai aud, şi nici nu prea vreau sincer să mai aud). ... Aşa e în prima zi".

Cei noi stau mai retraşi. Unii nu se cunosc nici cu colegii de partid. Se salută din când în când cu cine ştie ce cunoscut şi fac schimb de amabilităţi, dar cam atât. Costeluş, stă stingher în banca lui, îşi consultă mail-urile pe laptopul lui mic, scos din servieta lui mare şi mai vorbeşte din când în când la telefon. La câteva rânduri în spate, ca o virgulă într-o frază interminabilă, singur într-o mare de scaune goale, stă sobru Gabriel Oprea. Se ridică apoi, coboară. E demn, e la fel de sobru, nu schiţează nici un zâmbet. Nici amabilităţi nu prea schimbă. Hai că m-aţi plictist destul!

Unde naiba e liftu’ ăla?

Tehnologia nesimţirii în Casa Poporului

Plicticos început de săptămână. În loc să vin "la loc luminat, la loc cu verdeaţă, unde nu este durere, nici întristare, nici suspin", adică în redacţie, trebuie, subliniez, TREBUIE, să mă duc în Parlament să-i văd p-ăştia cum îi aia grija de patrie şi popor.

De câte ori trebuie să fac asta simt că sunt cu un picior în groapă. Nimic mai plictisitor decât să umbli pe culoarele alea luuuuuuungi, cât o zi lucrătoare în Parlament, şi să vezi mutre sclifosite date cu "preocupare" pe faţă. Cum se zice în reportajele astea de acuma, "timpul parcă

s-a oprit în loc". Nu mai trece o dată timpul ăsta. Parcă sunt în "La ţigănci" şi trebuie să ghicesc care-i ovreica, cine-i ţiganca şi încă una, nu mai ştiu care mai era. Să moară Bibi. Tre’ să se întrunească Senatul, pe urmă să-i vedem şi pe preocupaţii ăilalţi din Cameră, pe urmă să cânte toţi în cor "liberă la mare/ stau cu tine la soare" şi să se care odată acasă la ei. Sunt extraordinar de crizată. Băi, să moară Tzak şi Pak. De trei ore umblu sictirită prin tot Parlamentul şi nu văd decât nişte leşinaţi şi nişte "paţachine", vorba colegului meu,
Bogdan Iuraşcu, vorbă la care subscriu fără reţinere. O leşinată se târăşte la lift. Abia merge pe tocurile cui. Ştie că e observată şi comentată şi d-aia îşi doreşte foarte mult s-o înghită odată liftul ăla, că nu mai suportă. Oare îi stă bine părul? Mi-ar plăcea să cadă sau măcar să se împiedice. E bunuţă gagica. De altfel, dacă stau să mă gândesc, văd p-aici numai bucăţele. Înclin să cred că femeia din politica românească e ca o cântăreaţă de muzică pop: face carieră din sala de sport. Foarte tare.

PIERRE CARDIN E PE JOS ŞI GEOANĂ E DEZOLAT
Deputat sau senator, îşi plimbă cravata pe culoare şi se caută mereu într-o mapă. Pentru că, da, toţi au câte o mapă. Deci da? Deci da. O faţă de culoare roşie se vede de la depărtare cum stă deasupra unei burţi de dimensiunile globului pământesc, ăla, cel mai mare din librărie. Nu mai pot. "Timpul parcă s-a oprit în loc". Un costum vorbeşte la telefon şi se fereşte de mine. "Ce-ai, dragă, n-ai mai văzut gagici mişto?". Pe jos văd o etichetă scrisă alb pe negru. "Pierre Cardin". Dacă nu mi-ar fi jenă, aş ridica-o de pe jos, aş scutura-o uite-aşa cu mâna şi aş băga-o în buzunar, după care, acasă fiind, aş lipi-o pe cârpa mea preferată "made in China", luată de la reduceri din mol. Ce pălăria mea. Să ară şi garderoba mea un piercarda. Potrivit ordinii de zi, stă să înceapă Senatul.

E trei jumate şi n-a mai început nimic. Se face patru fără un sfert. Începe Senatul. Aha. Se intonează imnul de stat. Oare cum îmi stă părul? La "acum ori niciodată" mă uit la Geoană şi-l întreb în gând: Geoană, do you wanna? Hă, hă, ce-am mai râs. Se spun două vorbe în cinci minute, se dă pauză. Băi, deci nu-mi vine să cred. "Timpul parcă s-a oprit în loc". Nu mai suport. Nu mai pot. Şi când te gândeşti că urmează Camera. Mamaaaaaa!!!!!!

"Hai sictir, umflatu’ dracu’!"
Foarte tare e la bufet. La bufet lucrurile stau aşa: vine domnul senator şi domnul deputat, stă la coadă şi-şi cumpără chiftele încălzite la microunde plus o apă minerală. Chiftelele sunt pe cartonaş d-ăla cum îţi dădea la Grădina Zoologică mici şi muştar când erai mic. Îţi zic eu, că eu ştiu. Băi, uite-l pe piercarda cum mănâncă cremvruşti cu chifle. E cam aiurea. Eu mi-aş alege meniul în funcţie de eticheta sacoului. E anacronic să mănânci cremvruşti încălziţi la microunde şi să fii înţolit cu cămaşă de patru mii de euro. Să moară Bibi.

Să mergem şi la Cameră. La Cameră nişte oameni. Se strigă nişte nume. "Prezent". Băi, ce tare. Decid să plec. Me muero de plictiseală. Şi, în fond, pe toţi oamenii ăştia chiar îi interesează de soarta noastră? Să fim serioşi. Cine-şi pune baza-n ăştia chiar are o doagă lipsă. Cum poţi să vrei să te faci deputat? Ce rotiţă se poticneşte în capul tău ăla vast de te face să-ţi doreşti să fii parlamentar? Cum rezişti o zi întreagă? O săptămână întreagă? Patru ani. Cum să mai vrei să mai fii o dată? Mai ales dacă eşti tânăr. Păi nu urlă viaţa-n tine? Să moară Bibi. Nu pot să-nţeleg şi gata. Ce e mai naşpa că ăia batrânii au grijă să treacă mai departe tehnologia nesimţirii la ăia mai tineri, pentru ca nimic să nu se piardă, totul să se refolosească. Un udemerist leşinat de grija patriei intră în lift şi vorbeşte-n ungureşte cu intelectualul celălalt. E foarte politicos. Ies din lift ca doi iepuraşi dintr-o pălărie. Nici bună-ziua, nici f...-n c..! Îmi vine-n minte o replică dintr-un film: "Hai sictir, umflatu’ dracu’!". (Luiza Moldovan)