Jurnal de prim-ministru/Uciderea lui Djindjici şi copertina Guvernului

Fostul premier Adrian Năstase publică în numărul curent al revistei Q Magazine un editorial în care evocă întâlnirile sale cu fostul prim-ministru sârb Zoran Djindjici, ucis la Belgrad în martie 2003, şi cum decizia instalării vestitei copertine din faţa Guvernului a luat-o în urma acestui asasinat.
Redăm integral editorialul.

"Zoran Djindjici a venit la conducerea guvernului sârb după experienţa traumatizantă şi istoria complicată a Iugoslaviei în era Miloşevici.
Educat în mare măsură în Germania, Djindjici vorbea impecabil limba germană şi era considerat de mulţi o variantă alternativă, europeană, pentru ţara – atunci – cea mai importantă din Balcani. După ce, la începutul anilor ’90, Italia lui Gianni De Michelis – pe care l-am reîntâlnit în aceste zile la reuniunea de la Fiuggi – dorise crearea unei "Alianţe Sudice" cu Iugoslavia, Bulgaria şi Grecia, Iugoslavia a devenit un poligon de încercare pentru redesenarea zonelor de influenţă în Europa. Căderea comunismului şi noile relaţii între marile puteri, în clubul cărora a intrat Germania reunificată, a dus la dezmembrarea Iugoslaviei, care a început să se restrângă, teritorial, precum pielea de sagri din romanul lui Balzac.
"Misiunea" lui Djindjici, după episodul bombardamentelor americane asupra Belgradului din 1999 şi după alegerile pierdute de Miloşevici, era de a readuce şi Serbia în zona de influenţă occidentală, încercându-se diminuarea unei eventuale influenţe ruseşti asupra Belgradului.

ÎNTĂLNIRE LA O CAFEA, LA CAPŞA
Am avut multe întâlniri cu Djindjici, fie în cadrul unor vizite bilaterale în România sau în Serbia, fie la diverse reuniuni internaţionale, întâlniri de prim-miniştri, seminarii organizate la Salzburg, Berlin sau în alte oraşe. Îmi aduc aminte bine de o întâlnire mai specială la Bucureşti în februarie 2002, când discuţia tęte-ŕ-tęte, pe care am organizat-o la mine în cabinet, am continuat-o la o cafea, la Capşa, în timp ce miniştrii noştri discutau la guvern diverse teme ale relaţiilor bilaterale. Cu acel prilej, Djindjici mi-a vorbit despre felul în care vedea el o posibilă soluţie pentru Kosovo, şi anume, o partajare a teritoriului provinciei, urmând să aibă loc un transfer de populaţie sârbă şi albaneză între cele două zone. Nu a dus până la capăt ideea, pentru că imediat i-a spus că o astfel de soluţie nu ar putea fi niciodată acceptată sau măcar discutată la Belgrad. Acum când, în perspectiva timpului, pare că Serbia a pierdut întregul teritoriu al provinciei Kosovo, te poţi întreba la ce foloseşte, în istorie, să ai soluţii dacă nu le poţi pune în aplicare. Sigur, însă nu poţi să judeci din afară...
Îmi aduc aminte, am făcut şi o călătorie interesantă în Serbia, în zona locuită de români, marcând interesul nostru pentru a pune semnul egalităţii între vlahi şi români şi pentru a elimina această formulă de divizare artificială construită în Iugoslavia lui Tito pe un fundament politic. Aş menţiona faptul că recent la Adunarea parlamentară a Consiliului Europei a fost aprobat un Raport care consacră o deosebire etnică între românii şi vlahii din Serbia. Interesant este faptul că Raportul a trecut la o diferenţă de un vot şi că acel vot a fost dat de o membră a delegaţiei noastre, făcând parte din PD-L.

SINGURA RAŢIUNE DE A UCIDE
De la întâlnirile pe care le-am avut cu Djindjici, am reţinut şi o discuţie şocantă, care a avut loc la o masă oficială în Germania – cu ocazia aniversării a 50 de ani de activitate a Comitetului de Est al Economiei Germane – la care participau Gorbaciov, Schroeder, Kasianov, Mangold şi Lemierrem, unde, discutând despre vânătoare, Djindjici ne-a spus, uimindu-ne pe toţi, că i se pare anormal să omori un animal, un mistreţ de exemplu, şi că singura raţiune de a ucide este să omori un duşman, un om, pentru a te răzbuna. Sigur, Djindjici venea din ambianţa războaielor nesfârşite din Iugoslavia şi asta arăta mentalitatea celor care se confruntau militar de ani de zile.
A căzut pradă acestei încrâncenări, fiind împuşcat probabil de membrii bandei din Zemun în martie 2003. A fost împuşcat cu două gloanţe în faţa sediului guvernului în momentul în care cobora din maşină. Mergea la o întâlnire cu ministrul de Externe suedez, Anna Lindh, care a fost şi ea ucisă mai târziu de un emigrant.
După asasinatul de la Belgrad, am luat decizia de a construi la Bucureşti vestita copertină din faţa Guvernului, pentru a bloca o eventuală linie de tir din blocurile învecinate, în cazul vizitatorilor din străinătate. Vă aduceţi aminte scandalul pe care l-a făcut atunci Traian Băsescu în legătură cu faptul că nu a dat el autorizaţie pentru copertină şi că o va demola? Iată, după cinci ani, ea a rămas în continuare acolo, cu funcţionalitatea stabilită de serviciile de protecţie.

LUNETISTUL, ŢINTA, DIAMETRUL...
În  15 martie 2003 am plecat la Belgrad pentru a participa la ceremonia înmormântării celui care mi-a fost un prieten apropiat, cu care avusesem zeci de întâlniri şi  discuţii, pe margini de canapele, la tot felul de reuniuni internaţionale.
Deşi la înmormântare au venit reprezentanţi din vreo 70 de ţări, cu câteva excepţii, nu au venit lideri de nivel înalt. Atmosfera de la Belgrad era dezolantă, cu clădirile nereparate după bombardamentele din 1999 şi o atmosferă de degringoladă politică extrem de accentuată.
Ceremonia religioasă a avut loc la Catedrala Sfântul Sava, cea mai mare biserică ortodoxă din Europa. Faptul că lucrările nu fuseseră terminate în interior, se adaugă la atmosfera sumbră a acelui moment. Spuneam atunci că, "the bullet fired at Serbian Prime Minister Zoran Djindjici was a bullet fired at the future of the entire region". Din păcate, am avut dreptate...
Membrii serviciilor de securitate m-au pus, în avion, să îmbrac o vestă antiglonţ, grea şi inconfortabilă, pe care am purtat-o tot timpul cât am fost la Belgrad. Nu prea cred în astfel de soluţii, pentru că, având o oarecare experienţă de vânător, ştiu că un lunetist de elită poate să tragă şi să lovească o ţintă de la peste 1.000-1.500 m, într-o zonă cu un diametru de 5 cm. Spuneam atunci că riscul trebuie să fie inclus în fişa postului de prim-ministru. Am realizat mai târziu că, în politică, ai nevoie nu neapărat de o vestă antiglonţ, ci, mai curând, de o platoşă care să te apere nu de glonţ, ci de cuţitele pe care ţi le pot înfige în spate tovarăşii de drum."