Prof. dr. Irinel Popescu despre medicină aşa cum a fost, este şi va fi

Este vineri, ora 8:30. Profesorul, secondat de ceilalţi medici, vine de la vizită. Mă primeşte în cabinet, chiar la 8:30, aşa cum stabilise cu o zi în urmă când i-am solicitat un interviu. Dar îmi spune că, la 9:00, trebuie să conferenţieze la şcoala de vară de oncologie care se ţine la un hotel bucureştean. Asta e, mi-am zis. Interviul cu Profesorul trebuie reprogramat. Dar încă nu se vedea surprinderea pe chipul meu, ca în cazul unui pacient pus în faţa unui diagnostic neaşpteptat, că Profesorul a găsit soluţia salvatoare. Uitasem că Profesorul Irinel Popescu este zi de zi, faţă în faţă, cu situaţii în care trebuie să ia decizii în cel mai scurt timp. «Vă răspund la întrebări» pe drumul între Spitalul Clinic Fundeni şi hotel. Şi de la Clinica unde a efectuat numeroase intervenţii chirurgicale dificile, sute de transplanturi hepatice până la întâlnirea cu oncolgii, am discutat despre cum era studenţia sa la “Medicină”, cum este medicina din zilele noastre şi cum va arăta ea în viitor.

■ Jurnalul Naţional: Domnule profesor, cum arătau “mediciniştii” din studenţia dumneavoastră, comparativ cu cei de azi?
■ Prof. dr. Irinel Popescu: Trebuie să plecăm de la câţiva paramentri. Primul dintre ei este selecţia pentru “Medicină”. Când am dat eu la facultate, medicina era una dintre primele alegeri a elevilor de liceu, deoarece era considerată nu numai o facultate foarte bună, ci şi o profesie foarte bună. Între timp, lucrurile s-au mai schimbat, cu unele fluctuaţii în ultima perioadă. Cumva profesia medicală s-a depreciat, statutul medicului în societate nu a mai fost cel de pe vremuri, ci unul inferior din toate punctele de vedere şi, în primul rând, cel al veniturilor. Apoi, au apărut alte facultăţi atractive. Trăim într-o lume în care bussiness-ul pare a fi motorul principal de dezvoltare, într-o lume în care s-au înfiinţat multe facultăţi cu profil economic, de management, de advertising, într-o vreme când au apărut noi profesii aducătoare de venituri importante. Or, toate acestea au făcut ca “Medicina” să piardă foarte mult din atractivitate. Dar, pare-se că, în ultimii ani, este un reviriment.

■ Vorbiţi de un reviriment. În ultimii ani, se pare ca mai mulţi tineri se îndreaptă spre “Medicină”. De ce?
■ Pentru că facultatea de medicină, după terminarea ei, încă mai poate asigura un job. M-a impresionat una dintre coperţile revistei The Economist care titra “Generation jobless”. Tinerii de la noi, dar şi din alte ţări fac parte din această generaţie jobless, care constată că au terminat o facultate x sau y care, altădată, garanta un loc de muncă fără probleme, şi acum ei se trezesc cu o diplomă cu care nu ştiu ce să facă. Totuşi,  medicina încă este una dintre acele profesii care, până la urmă, îţi oferă un loc într-un sistem. Medicina este foarte bine definită. Ai făcut facultatea eşti doctor. Ai făcut rezidenţiatul, eşti specialist de un anumit tip. Şi cumva găseşti de lucru mai uşor.

■ Studenţia dvs. la medicină a fost una romantică, iar acum este una pragmatică?
■ Da şi nu. Medicina, dintru începuturi, a implicat o anumită doză de altruism, de dăruire de sine. Aproape niciodată medicina nu s-a făcut exclusiv pentru bani. Motiv pentru care Sfinţii Cosma şi Damian sunt doctorii fără de arginţi şi modelul lor persistă peste timpuri, în toate religiile. Doctorii au fost singurii la care s-a simţit acest model al Sfinţilor Cosma şi Damian, ceea ce marchează conotaţia umană a actului medical, uneori, pur şi simplu, altruistă. Pe altă parte, ştim cu toţii, întotdeauna medicul a ocupat în societate o poziţie foarte înaltă. Medicul făcea parte din elita societăţii la fel ca preotul, la fel ca dascălii, la fel ca aleşii desemnaţi să fie în fruntea comunităţii. Or, această poziţie, garantată până la un punct, în ultima vreme nu mai este, motiv pentru care elevii foarte buni nu s-au mai îndreptat spre medicină. Toţi suntem egali în faţa lui Dumnezeu, dar nu putem nega că există diferenţe de performanţă, începând de la nivelul elevilor. Neselectându-se cei mai buni dintre elevi, era de aşteptat ca, în postura de studenţi, performanţa lor să nu ma fie similară celei a generaţiilor în care elita liceelor mergea la “Medicina”.
Sigur, de multe ori, performanţa înregistrată în liceu nu e întotdeauna relevantă. Sunt tineri care în liceu nu şi-au manifestat integral potenţialul, ci abia în facultate, reuşind să fie studenţi excepţionali. Ca dovadă că şi în seriile de care vorbesc eu au fost studenţi cu mult peste medie, care au făcut cariere strălucite.

■ În anii dvs. de studenţie, a fost ceva sau cineva care v-a determinat să faceţi chirurgie?
■ Nu. Aş spune că s-a întâmplant mai degrabă invers. Eu eram înclinat să aleg medicina internă şi, poate, cercetarea fundamentală. Dar, la vremea aceea, am avut impresia că medicina internă nu este atât de eficientă. Acum, dacă ne gândim la toate metodele moderne, la cardiologia invazivă, la endoscopie, lucrurile s-au schimbat foarte mult. Atunci, mi se părea că, la capătul unor vizite lungi, savante, beneficiile pentru pacient nu erau cele pe care mi le-aş fi dorit eu. În schimb, în chirurgie am observat multe rezultate imediate, palpabile, câteodată spectaculoase. Am fost atras în chirurgie de faptul că actul chirurgical, la acea vreme, reuşea să facă mult mai mult decât terapia medicamentoasă.

■ Dar a fost un moment, când vă gândeaţi la o altă facultate?
■ În liceu, am oscilat între ”Medicină” şi Jurnalism. Dar la vremea aceea, nu îmi era clar ce facultate trebuie să  urmez pentru a deveni jurnalist. Şi atunci am optat pentru ”Medicină”, unde lucrurile erau mult mai clare.

■ Domnule profesor, pe lângă vocaţie şi pasiune, de ce anume mai are nevoie medicul pentru a face performanţă? Şi, în mod special, un chirurg?
■ Este nevoie şi de onestitate. Am avut onoarea şi şansa de a cunoaşte chirurgi foarte mari, care au făcut istoria medicinei la nivel mondial. Şi mi-am dat seama, ceea ce ei înşişi au recunoscut, că nu există perfecţiune în medicină. Chiar la cei mai reputaţi chirurgi, am văzut lucruri care puteau fi îmbunătăţite.

■ Şi în aceste cazuri cum aţi defini onestitatea?
■ În aceste cazuri, onestitatea este capacitatea fiecăruia de a recunoaşte că lucrurile pot fi făcute mai bine. Cei care o au sunt şi cei care, până la urmă, reuşesc să-şi corecteze imperfecţiunile, ca atare să ofere mai mult bolnavului. Ei sunt cei care duc medicina înainte. Am să vă dau un exemplu. Într-unul din stagiile mele în străinătate, am întâlnit doi profesori chirurgi. Unul dintre ei era şi decanul facultăţii. Acesta efectua o singură operaţie, o dată pe săptămână, marţea. Îl ajuta unul dintre rezidenţi care a făcut o secţiune pe o venă (care trebuia anastomozată) de 1,8 mm. Secţiunea trebuia să aibă 2 cm, iar profesorul a continuat cu cei 2 mm care lipseau. Ulterior, profesorul a explicat că face operaţia la fel şi de aceea nu are aproape deloc complicaţii. Celălat profesor chirurg, care avea altă specialitate mult mai dificilă, dimpotrivă, nu făcea de două ori o operaţie în acelaşi mod, de aceea avea multe complicaţii. Şi proceda astfel, pentru că, de fiecare dată, căuta să îmbunătăţească actul medical, să  progreseze. Evident, după un timp, şi modul de a opera al celui de-al doilea profesor precum şi operaţia pe care o făcea el au fost codificate. Dar până la acest rezultat a fost necesar mult efort, poate au fost şi multe eşecuri, şi multe frământări în cazul celui de-al doilea chirurg. Dar el a avut onestitatea ca să recunoască: poate nu am făcut bine acum şi de aceea trebuie să încerc să fac mai bine. Apendicectomia poate fi făcută la infinit, la fel. Cu menţiunea că boala nu e aceeaşi, leziunile nu seamănă între ele. Dar poţi să procedezi ca primul chirurg şi să faci la fel o operaţie, când nu ai nimic de îmbunătăţit. Dar când ai, atunci poţi să-ţi asumi nişte riscuri. Deci onestitatea înseamnă a recunoaşte când ai reuşit şi când nu ai reuşit. Pentru că, până la urmă, rezultatul faţă de pacient este cel care contează. Dacă în medicină nu ai onestitate şi încerci să ascunzi acele rezultate mai puţin favorabile pacientului, nu prea reuşeşti să progresezi.

■ Şi pentru un chirurg ce calitate primează?
■ De multa vreme spun că, în cazul chirurgului, este necesară focalizarea pe pacient şi pe boală. Ai în faţă un pacient şi o boală şi trebuie să o rezolvi. Sunt momente grele în timpul unei operaţii. Ca să rezolvi leziunea,  trebuie să fii foarte bine pregătit, să cunoşti foarte bine anatomia zonei respective, să-ţi asumi măsuri, uneori, dramatice pentru că ai în faţa ta un bolnav, pe care în loc să-l salvezi, îl poţi pierde. În chirurgie pot interveni complicaţii dramatice, ceea ce impune curaj şi cunoştinţe temeinice.

■ Aţi vorbit despre stagii efectuate în străinătate. Aţi fost pe punctul de a rămâne în străinătate pentru a face medicină?  
■ Toţi cei care au fost în străinătate au trecut prin această situaţie, pentru că peste tot este nevoie de medici. Societatea occidentală ştie să-şi atragă profesioniştii de care are nevoie, oferindu-i fiecăruia locul şi salariul cuvenite. Acolo, profesioniştii sunt folosiţi într-un ansamblu foarte funcţional, cu rezultate extraordinare. Da, am fost în această situaţie, dar opţiunea mea a fost România, pe care nu o regret şi care a fost legată de paşii pe care deja îi parcursesem în cariera mea medicală şi refuzam să-i irosesc. Ideea de a începe cariera fie ea şi în Occident nu m-a atras.

■ Domnule profesor care este opinia dvs despre învăţământul superior privat?
■ La noi, s-a plecat de la premisa că facultăţile private au sacrificat calitatea pentru cantitate şi, de dragul de a avea studenţi, au făcut rabat de la exigenţă. În cazul unor facultăţi, acest lucru a fost dovedit, mergându-se până la acele diplome false. Aşa ne-am trezit cu o pletoră de absolvenţi de facultate care nu se încadrează standardelor europene. În România, ca şi în restul Europei, de altfel, nu prea exista cultul învăţământului privat. În Franţa, Germania sunt puţine facultăţi private. În UE predomină învăţământul de stat, universităţile naţionale, în timp ce în SUA, este invers: privatul este garanţia calităţii, inclusiv în învăţământul superior. El este pus pe baze pragmatice, care merg până la capăt, în sensul că universităţile private au trecut prin filtre extrem de exigente şi aşa au dobândit o reputaţie recunoscută prin premianţi Nobel, specialişti cu cariere strălucite. Eu nu am idei preconcepute, mai ales dacă o iniţiativă privată din învăţământul superior întruneşte criteriile comisiilor de evaluare. Este greşit să spunem categoric: învăţământul privat e rău, învăţământul de stat e bun.

■ Cum ar arăta un top trei al facultăţilor de medicinaă din ţara noastră?
■ Nu pot să-l fac. Mai ales că există nişte specialişti care trebuie să facă acest top. Au fost nişte încercări, dar în momentul când au apărut unele clasificări reacţiile au fost de-a dreptul hazlii. Este un refuz al realităţii aici, mai ales faţă de unele criterii, care unora li se par a fi sofisticate, ele fiind de fapt extrem de simple. Şi trebuie să spun că şi performanţa ştiinţifică pe scala de evaluare ştiinţifică a ISI Thompson  a fost vehement negată, persiflată şi comentată în toate felurile. De fapt, toate aceste clasificări au fost considerate relative. În ultimă instanţă, cred că elevii de liceu  sunt cei mai în măsură să răspundă. Ei cunosc aceste clasamente şi ţin seama de ele în alegerea unei facultăţi. Pentru că de aceste clasamente depinde, în fond, soarta lor. Pentru ei nu mai este o problemă dacă fac facultatea la Cluj, la Iaşi sau la Bucureşti.

■ Dar în Occident cum este?
■ Aceste clasamente se fac, se publică anual şi nu supără pe nimeni. Şi acolo, ca şi la noi, există loc de mai bine. Dar important este să avem un reper, aşa cum avem în sistemul medical cu clasificarea spitalelor. Un clasament îl poţi percepe în două feluri: mă bucur pentru cel care este pe primul loc şi trebuie să găsesc metode să ajung şi eu acolo; sau poţi considera că ocupantul  locului întâi are oi mai multe şi destinul lui îl ştim din «Mioriţa».

■ De ce nu suntem prezenţi cu mai multe universităţi în celebrul clasament Shanghai 500?
■ Primul motiv este atitudinea faţă de cercetare. Definiţia învăţământului superioar include cercetarea. Sunt oameni care niciodată nu şi-au închipuit că, odată deveniţi universitari, în fişa postului există şi cercetarea. Aşa s-a ajuns la cazurile de plagiat. Ei nu consideră că producţia originală face parte din obligaţiile didactice. Nu vrea nimeni să luăm toţi Premiul Nobel. L-a luat Palade pentru că avea geniu şi poate pentru că a muncit în SUA. Dar o producţie originală, bazată pe propriile cercetări, trebuie să existe în universităţi. Şi, din păcate, mai grav este că nu există mentalitatea care să susţină această viziune.  

■ Vă propun ca, pentru scurt timp, să fiţi ministrul învăţământului şi cercetării. Ce aţi opera în învăţământul superior medical  românesc?
■ Aş căuta să selectez un om capabil, care să coordoneze acest domeniu al învăţământului. Este nevoie de oameni potriviţi care îşi doresc o carieră politică. Am fost parlamentar, preşedintele comisiei de învăţământ a Senatului şi mi-am dat seama că ai nevoie de vocaţie, de o echipă puternică în jurul tău pentru că nu poţi de unul singur să implementezi măsuri, de susţinere politică şi financiară din partea Guvernului, a Parlamentului. Recent, la Academia Româna am avut o dezbatere, la care unul dintre miniştrii cercetării spunea că banii pentru acest domeniu sunt bani pentru seminţe. Aici nu e loc de improvizaţie şi, din păcate, şi asta o spun cu mâhnire, atunci când se formează guvernele, mai ales în coaliţii, pe baza unui anumit algoritm, învăţământul şi sănătatea nu sunt niciodată priorităţi.

■ Sunteţi autorul a nenumărate operaţii. Aţi întemiat şcoala de transplant hepatic în ţara noastră şi aţi efectuat sute de transplanturi. Care dintre aceste transplanturi v-au marcat?
■ Sunt multe şi m-au marcat în diferite moduri. Şi cele care s-au rezolvat cu succes. Este vorba de persoanele transplantate, care s-au întors la viaţă,  cu care mă întâlnesc anual. Şi m-au marcat, poate chiar mai mult, cazurile care nu s-au rezolvat cu succes. De aceea nu aş putea alege unul, fiecare are valoarea lui, valoarea unei vieţi pe care încerci săo salvezi. Şi când reuşeşti, ai sentimentul datoriei împlinite. Şi când nu reuşeşti, eşti copleşit de frustrare, umilinţă, frământări în legătură cu ceea ce trebuie să faci în aşa fel încât data viitoare să fie bine. În faţa bolii agresive şi violente, îţi dai seama că eşti dezarmat atât timp cât medicina nu reuşeşte să o stăpânească. Noi transplatăm cazuri de cancer hepatic. Dar evoluţia este atât de rapidă şi agresivă încât, chiar dacă înlocuieşti întregul ficat, cancerul revine şi se dezvoltă. Atunci îţi dai seama că nu poţi face nimic. De aceea, spun că este necesară cercetarea fundamentală. De exemplu, hepatita C. Pentru un chirurg de transplant, hepatita C este similară cancerului hepatic. Bolnavii fac recidivă, virusul nu dispare aproape niciodată din organism. Pe unii i-am transplantat de două ori şi, totuşi, în final, infecţia cu virusul hepatitic C a revenit. Acum a apărut tratamentul hepatitei C, ce-i drept mai scump. Acest tratament curativ între 94% si 96%, vine din cercetarea fundamentală, de la acei oameni din laborator care au pornit de la ideea că nu putem continua aşa cu 2-3 transplanturi. În literatura de specialitate aceşti pacienţi sunt numiţi «mancatori de ficat», pentru că s-a ajuns şi la 4 transplanturi hepatice fără succes pe termen lung. Soluţia a venit din partea cercetării fundamentale care a descoperit medicamentele ce vindecă hepatita C.

■ Este medicina şi, implicit, învăţământul medical într-un moment de răscruce? Şi iau în calcul, medicina regenerativă, translaţională, tratamentele personalizate despre care vorbesc  specialiştii.
■ Când am făcut eu medicină, anatomia era disciplina cea mai importantă. Acum, de când a apărut medicina moleculară, dezvoltările din ştiinţele fundamentale, anatomia pierde din importanţă. Asta am văzut şi în SUA.

■ Şi cine îi ia locul?
■ Biochimia, biologia moleculară, genetica.

■ Şi învăţământul nostru medical se adaptează?
■ Obligatoriu.

■ Domnule profesor, aţi fost aşa cum v-am propus ministrul învăţământului, dar dumneavoastră aţi ales un alt traseu, cel academic. Sunteţi membru corespondent al Academiei Române, sunteţi preşedintele Academiei de Ştiinţe Medicale. De ce aţi ales acest nobil traseu?
■ După părerea mea, la o anumită vârstă, poţi să faci două lucruri concomitent. Dar şi atunci dacă ai face unul singur cu siguranţă l-ai face mai bine. Avem exemple de personalităţi care au făcut şi politică, şi o activitate administrativă care s-au completat foarte bine. Nu regret anii pe care i-am petrecut în Parlament sau la Ministerul Sănătăţii. Dar în timp s-a observat, inclusiv la noi, că este necesar să faci o alegere. Din motive biologice, cu vârsta nu mai poţi să faci totul la cote superioare. O profesie o faci full time. Nici cea de ministru nu permite jumătăţi de măsură. Într-o poziţie academică şi într-o poziţie de ministru trebuie să dai totul. Ministrul Hajdu Gabor mi-a spus, la un moment dat, că un ministru nu are program, munceşte până la epuizare. Am ales cariera academică pentru că am simţit că mi se potriveşte, că am mai multe lucruri de spus. Am moştenit o clinică de chirurgie la Fundeni de la profesorul Setlacec, noi am dezvoltat-o, ceea ce te obligă la a-ţi dedica timpul gestionării acestor rezultate. Fac parte din două borduri europene la Uniunea Europeană – cel de transplant şi cel de chirurgie hepato-bilo-pancreatică. Ambele au un examen anual la care se dă o diplomă europeană. Divizia de transplant are şi un curs pregătitor necesar candidaţilor pentru a absolvi cursurile ulterioare. Mă simt onorat să fac parte dintr-un asemenea corp de elită. Acest tip de carieră mi s-a părut mult mai potrivit şi pentru ceea ce am făcut noi la Fundeni: un volum de cunoştinţe medicale care trebuie împărtăşit la nivel european. Comunicările de la Bucureşti, şcoala de transplant sunt privite cu mult mai mult interes şi respect în ultimul timp.

■ Medicina în general este acaparatoare, devoratoare. Unde este turnul dvs de fildeş în care vă retrageţi?
■ Am descoperit un loc extraordinar care se leagă tot de un transplant, pentru că m-a dus acolo primul meu pacient transplantat, domnul Penea.

■ Despre care spuneţi că sunteţi fraţi de suflet…
■ Da, şi ca doi fraţi am fost într-o insulă din Filipine, unde visez să mă retrag la un moment dat. Şi până atunci, când vreau să mă relaxez, visez la acea insulă unde am fost.

■ Să înţeleg că vă plac soarele, apa, izolarea.
■ Da. Acolo mă simt perfect. Nu-mi plac frigul, zăpada. De aceea, nu am făcut niciodată schi. Iarna, prefer să ajung undeva pe o insulă, unde este cald. Când se poate. Pentru că de vreo doi nu s-a mai putut. Evident, din cauza medicinei.