Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Suntem martorii unui fenomen biologic inversat: o involuție a speciei politice. De la figurile, fie ele și controversate, dar cultivate, ale anilor ’90, am ajuns la o generație de politicieni care par generați de un algoritm setat pe ”eroare”. Valoarea clasei politice nu numai că a scăzut, ci s-a prăbușit într-un abis al ridicolului și al neputinței. România nu mai este guvernată; este doar administrată, și prost, de o castă de indivizi pentru care ”interesul național” este o expresie abstractă, bună doar de pus pe burtierele televiziunilor de casă.
Trăim într-un paradox dureros: o țară cu oameni excepționali, cu tineri care câștigă olimpiade internaționale, cu medici care fac minuni în spitale dărăpănate, cu antreprenori care mută munții din loc, este condusă de corigenții clasei. Ne uităm la televizor și vedem costume scumpe care îmbracă vidul. Vedem gesturi studiate care ascund lipsa de caracter și, cel mai grav, vedem o Românie care cade, etaj cu etaj, în timp ce la ”comandă” se află oameni care nu ar ști să conducă nici măcar o asociație de proprietari, nicidecum destinul a 20 milioane de suflete.
Să facem un exercițiu de masochism intelectual și să deschidem aleatoriu CV-urile a 75% dintre actualii parlamentari, miniștri sau secretari de stat. Ce găsim acolo? Este o lectură fascinantă a nimicului.
Vom găsi, invariabil, o gaură neagră între momentul terminării unei facultăți obscure (adeseori făcută la ”fără frecvență” sau la o universitate privată de apartament, acreditată într-o zi de marți) și momentul intrării în politică. Ce au făcut acești oameni între 22 și 35 de ani? Unde au muncit? Ce au construit? Ce echipe au condus? Ce nopți au pierdut pentru a salva un proiect, o afacere, o idee? Răspunsul este un ecou sec: Nimic.
Majoritatea nu are o meserie. Ei sunt ”politicieni de carieră”, un eufemism pentru ”paraziți de sistem”. Nu îi recomandă absolut nimic. Nu au plantat un copac, nu au zidit o casă, nu au scris o carte (poate doar una plagiată), nu au vândut un produs pe o piață liberă. Singura lor calificare este obediența.
CV-ul lor este o înșiruire de sinecuri. Consilier al consilierului, membru în Consiliul de Administrație al unei companii de stat despre care nu știu nici măcar unde are sediul, șef de cabinet, lider la tineret, lipitor de afișe profesionist. Au sărit din funcție în funcție, nefiind propulsați de gravitația succesului, ci de compresia arcului de partid. Dacă i-ai scoate mâine din funcția publică și i-ai arunca pe piața reală a muncii, ar muri de foame, nu ar ști să redacteze o scrisoare de intenție fără greșeli gramaticale, nu ar ști să treacă de un interviu de angajare la un supermarket. Și totuși, acești oameni decid cât plătești taxe, cum învață copilul tău și dacă părinții tăi au acces la medicamente. Este un scenariu de Kafka, regizat de un amator.
Cum ajung acești oameni în funcții? Cum ajunge un individ care stâlcește limba română să conducă destinele educației sau ale culturii?
Răspunsul este simplu și cinic: sunt perfecți pentru că sunt goi. Un om cu o coloană vertebrală, cu o carieră, cu principii, este incomod, pune întrebări, are opinii, refuză să semneze ”ca primarul”. În schimb, personajul nostru, ”Politicianul de tip Nou”, este ideal. Sunt niște marionete, niște păpuși de paie, propulsați de șefii de partid, acei baroni locali sau naționali care au nevoie de ”ridicători de mâini”. În Parlament, ei nu sunt legislatori, ci o masă de manevră, nu au conștiință, au doar disciplină de partid. Dacă șeful zice ”albă”, votează ”albă”, chiar dacă afară e negrul iadului. Nu există dezbatere, există doar executare.
Acești indivizi știu un singur lucru: supraviețuirea lor depinde exclusiv de pixul șefului care face listele, căci fără partid, sunt zero. Această dependență absolută naște monștrii incompetenței, căci nu răspund în fața ta, cetățeanul, ci în fața celui care i-a pus acolo. De aceea, aroganța lor față de public este invers proporțională cu umilința lor față de stăpânii politici. Când îi vezi la televizor, țipând, jignind, afișând o siguranță de sine grețoasă, amintește-ți: este mecanismul de apărare al impostorului care știe, în adâncul sufletului, că nu merită să fie acolo. Sarcasmul se oprește însă brusc atunci când ne uităm la efecte, pentru că prostia lor nu este doar amuzantă; este letală. Incompetența ucide. La propriu.
România este în cădere liberă pentru că la manșă se află piloți care nu au licență de zbor. Vedem asta în spitalele care ard, în podurile care se prăbușesc, în trenurile care merg mai încet decât pe vremea lui Carol I, în sistemul de educație care produce analfabeți funcțional pe bandă rulantă, o fabrică de viitori votanți ușor de manipulat pentru aceeași clasă politică. Este un cerc vicios al mediocrității.
Acești oameni, fără expertiză și fără pregătire serioasă, gestionează crize. Cum să gestionezi o criză economică dacă tu nu înțelegi diferența dintre venit și profit? Cum să gestionezi o criză sanitară dacă tu crezi că știința este o conspirație? Cum să faci politică externă când tu nu stăpânești bine nici limba maternă, darămite subtilitățile diplomației?
Rezultatul este o Românie defazată, o țară care pierde tren după tren. Fondurile europene rămân necheltuite nu pentru că ”nu ne lasă străinii”, ci pentru că acești funcționari de partid nu știu să scrie proiecte, nu știu să implementeze, le este frică să semneze sau sunt prea ocupați să caute modalități de a fura din ele.
Și în timp ce ei își etalează ceasurile scumpe și mașinile de lux (singurele lor realizări vizibile), o altă Românie, cea reală, își face bagajele. Diaspora este cel mai dureros vot de neîncredere dat acestei clase politice. Oamenii nu pleacă doar pentru bani, pleacă de silă. Pleacă pentru că s-au săturat să fie conduși de proști și pentru că nu mai suportă să vadă cum non-valoarea este premiată, iar munca cinstită este taxată și umilită.
Să privim mai atent la fenomenul sinecurii. Este o artă în sine. Există o întreagă industrie a locurilor călduțe pentru ”oamenii noștri”. Agenții guvernamentale cu nume pompoase și activitate zero, institute de cercetare a... nimicului, consilii de administrație la companii energetice populate de foști prezentatori TV, de manichiuriste ale soțiilor de baroni, de nepoți și fini.
Ce pregătire are un absolvent de teologie să decidă strategia energetică a României? Niciuna. Dar are ”binecuvântarea” partidului. Ce știe un fost șofer despre digitalizarea administrației? Nimic. Dar știe să tacă și să care geanta cui trebuie.
Acești oameni trăiesc într-o bulă. Ei nu simt inflația pentru că salariile și diurnele speciale curg. Ei nu stau la cozi la ghișee, pentru că au ”intrări” și nu se tem de sistemul sanitar, pentru că se tratează la Viena. România lor este diferită de România ta. România lor este o sursă inepuizabilă de privilegii, în timp ce România ta este o sursă de taxe pentru a le plăti lor privilegiile.
Este un feudalism modern, vopsit în culori democratice. Avem alegeri, dar oferta este triată dinainte. Avem instituții, dar ele sunt golite de profesioniști și umplute cu obedienți. Avem legi, dar sunt făcute să îi protejeze pe ei de noi, nu invers.
Când tragi linie, te cuprinde o tristețe infinită. Nu furia e sentimentul dominant, ci o lehamite amestecată cu durere. Ne uităm la ei, la acești 75% (poate chiar mai mulți) de impostori care ne decid soarta, și ne întrebăm: Cum am ajuns aici?
Am ajuns aici prin nepăsare. Prin complicitate. Prin faptul că am acceptat ”răul cel mai mic” până când răul a devenit singura opțiune. Prin faptul că am râs la gafele lor gramaticale, în loc să plângem. Când un ministru nu știe să vorbească, nu este o glumă, ci o tragedie națională. Când un parlamentar doarme în scaun, nu este somn, este moartea democrației.
Suntem o țară cu frânele tăiate, condusă de copii bătrâni și lacomi, care se joacă de-a guvernarea. Ei nu au realizat nimic în viață, așa că singura lor realizare este că au furat viața unei națiuni. Ne-au furat timpul, ne-au furat șansa de a fi normali, ne-au furat copiii, trimițându-i să construiască alte țări, pentru că a lor a fost confiscată de mediocri.
Uitându-te în ochii lor, pe ecrane, nu vezi lumina pasiunii pentru binele public, ci doar sclipirea rece a oportunismului. Sunt goi pe dinăuntru, și din golul lor încearcă să umple o țară. Însă cu nimic nu poți construi altceva decât nimic.
Și totuși, cea mai mare crimă a lor nu este incompetența economică, ci faptul că ne-au ucis speranța. Ne-au făcut să credem că ”așa e la noi”, că ”nu se poate altfel”, că ”toți sunt la fel”. Ne-au virusat cu cinismul lor.
Dar poate că, într-o zi, ne vom trezi din această anestezie colectivă. Poate ne vom aminti că România nu este a lor, a celor cu CV-urile goale și conturile pline. Că România este a bunicului care își numără banii de medicamente, a medicului care nu a plecat, a profesorului care își cumpără singur creta, a antreprenorului care nu dă șpagă.
Până atunci, rămânem cu imaginea sfâșietoare a unei țări superbe, ținută ostatică de o castă de pigmei morali. Și uitându-mă la ei, la aroganța cu care ne sfidează inteligența și viitorul, îmi dau seama de un singur lucru dureros: ceea ce mă sperie cu adevărat nu mai este violența lor, ci lehamitea noastră. Nu mă mai sperie ticăloșii, mă sperie cei ca noi, care, scârbiți de tot, ne retragem și lăsăm lumea pe mâna ticăloșilor, căci simt că România nu va muri de mâna dușmanilor ei, ci de mâna celor pe care i-am lăsat să o apere și care au vândut-o pe nimic, pentru că ei înșiși sunt, în esență... nimic.
Citește pe Antena3.ro
