Basilica San Isidro

Pe acelaşi loc pe care stătea bătrâna mănăstire pe care spaniolii i-au dedicat-o Sfântului Pelayo la final de secol X, stă astăzi, peste timpuri şi peste idealuri, Basilica San Isidro, construită un secol mai târziu, într-un stil romanic pur şi complex, pe care nici anii şi nici manualele de artă cu pagini rupte nu-l pot stinge din conştiinţele noastre. Totuşi, câteva sute de ani mai târziu, capela principală a fost dărâmată, pentru a se reconstrui ceea ce, în zilele noastre, se înalţă în centrul oraşului Leon, cu simplitate, dar şi cu măreţie, cu resemnare, dar şi cu vână: o capelă în stil gotic, cu mii de artificii arhitectonice, cu nenumărate detalii pline de înţelesuri şi de neînţelesuri, cu adevăruri ascunse în spatele unor date aparent neînsemnate.

Templul acesta al credinţei şi al căutării de răspunsuri, ca orice loc al universalităţii, pare că apără oraşul de fulgerele neprevăzutului, într-o perfectă armonie cu cerul şi cu albastrul său, cu norii încă tandri ai unei luni de toamnă care ne-a rămas întipărită în suflete şi-n minte, cu un denunţ şoptit de vacanţă furată, pe care nu e cazul să o dăm tiparului, cel puţin nu acum, când e aşa de nesigură primăvara care adăposteşte amintri, când e aşa de complicată supravieţuirea, printre atât de multe ştiri de ultimă şi de primă oră, când nimeni nu mai ştie de nimeni şi, totuşi, toţi ne lăudăm că ştim de toţi.

Basilica San Isidro, cu tot cu descrierile pe care i le acordă generos paginile ghidurilor turistice, cu tot răspunsurile pe care i le oglindeşte, la fel de generos, un oraş mic şi viu ca Leon – unde şi când plouă pare că există a doua şansă – aşteaptă, în acel loc tandru al Peninsulei Iberice, să ilustreze în continuare istorii şi realităţi din zilele noastre, să facă din timp filă de poveste şi din filele de poveste pagini tremurate de biografii, tot mai puţin celebre şi tot mai puţin căutate. E frumoasă şi biserica, e frumoasă şi capela principală, e frumoasă şi uşa de la intrare, cu stilul său arhitectonic modificat din mers, dar suntem frumoşi şi noi, când privim în urmă şi găsim, măcar în fotografiile altora, colţuri de lume de care am putea oricând să descoperim că aparţinem.