De la Bârca la Viena şi înapoi (XX)

Peste timp  ●  Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri

Peste timp  ●  Jurnalul unui drum în Austria cu băiatul meu
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii. Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gînduri

14 ianuarie 1979 (n.r. – continuare)

Căci, aşa este, din simpla evocare a ctitoriilor vechi, a vitejiilor vechi, nu rezultă pîinea prezentului, nu rezultă acte de vitejie viitoare, ci doar exemple, pe care cineva, viu, teafăr şi mîndru, trebuie să le urmeze.

Vă vorbesc cu bucuria că sînteţi aici şi cu şi mai mare bucurie, dragi români austrieci, că sînteţi totuşi aşa de puţini aici. Căci, să nu vă supăraţi, România e în România. Aici e o colonie română. Acolo e România. Şi ca să fie România România, e important şi obligatoriu ca românii să fie în România, nu la Viena. Păcat că nu sîntem o colonie mai puternică, zicea părintele Branişte ieri, dar eu zic că în acest rău e şi un bine: bine că sîntem o ţară puternică, independentă şi liberă, nu o colonie dezvoltată. Să mulţumim cu toţii pentru aceasta conducătorului nostru, omul de omenie, patriotul curat şi demn, preşedintele Nicolae Ceauşescu.

Mă uit la dumneavoastră şi văd că nu mai sînteţi tineri. Să trimitem emigranţi pentru a împrospăta rîndurile dumneavoastră, nu e o soluţie, după cum vă mai spuneam. Ce vă putem trimite şi ar trebui să vă trimitem e mesajul spiritual al culturii noastre naţionale de azi. Să vedeţi ce lucruri mari s-au petrecut şi ce valori au apărut în ţara dumneavoastră de baştină. Să vedeţi ce descătuşare a adus socialismul românesc de la Congresul al IX-lea încoace, din 1965, pentru a mă exprima mai în sensul înţelegerii dumneavoastră.

Copiii dumneavoastră vor uita limba română, dacă nu-i veţi aduce la această biserică şi, mai ales, dacă noi din ţară nu vă vom trimite aici, în această excepţional de ospitalieră ţară, cărţi, filme, muzică, reviste, ziare şi celelalte. Numai prin cultură veţi continua să fiţi români la suflet. şResimt aceasta şi ca pe o responsabilitate pe care mi-o asum.ţ Am înţeles din discuţiile cu mulţi dintre dumneavoastră, ca şi cu oficialii ambasadei noastre, că revistele române în limbi străine, inclusiv cea în germană, nu vă satisfac aproape deloc, nu vă spun mai nimic despre ce e acasă şi nu spun nici compatrioţilor dumneavoastră de azi.

Vă sîntem datori cultură vie, pentru a vă putea pretinde să fiţi o punte, din puntea de spirit dintre toate ţările.

România va fi o capitală a spiritului!

Să nu ne amăgim cu lozinci fade: Caragiale nu e cunoscut şi jucat în Europa deoarece limba română are arie mică de răspîndire. Acesta e un fals, un alibi. Vă întreb, norvegiana e mai cunoscută ca româna? Ibsen de ce se joacă pe toate scenele, iar Caragiale pe atît de puţine? Pentru că nu facem mare lucru, în formule adecvate lumii în care trăim, spre a impune marile noastre valori.

Dumneavoastră, pentru a le putea impune, trebuie să le cunoaşteţi. Şi ca să le cunoaşteţi trebuie să vi le prezentăm noi, cei din ţară, cald şi inspirat, spre a vă face pur şi simplu părtaşi la existenţa spiritului românesc.

Să nu ne uităm – oriunde am fi – rădăcina, să nu ne uităm limba, să-i învăţăm pe copiii noştri să nu uite nici ei limba noastră – peste toate tentaţiile şi agresiunile altora – să nu uităm ceea ce spunea poetul:

Limba noastră-i limba sfîntă
Limba vechilor cazanii
Care-o plîng şi care-o cîntă
Pe la vatra lor ţăranii.

Aplauze stinse şi calde, ca lacrimi căzînd, m-au condus spre scaun. Ambasadorul Groza, consilierul Jula, consulul Nicolae, prietenul meu Dinică aveau ochii în lacrimi. Ca şi mulţi dintre românii aflaţi în biserică.

Preotul Marin Branişte mi-a mulţumit, spunînd clar şi înalt că a fost cea mai zguduitoare şi mai frumoasă manifestare de la colonia română aceea de ieri şi aceasta de azi.

Am prînzit apoi cu cîţiva români, ne-am simţit ca acasă, cînd coana preoteasă ne-a adus sarmale şi ţuică şi cînd bancurile au curs cu o rapiditate tipic latină. S-a întrecut pe sine consulul Nicolae, a cărui ruşinoasă soţie îl ţinea de mînă, mereu, ca să nu spună ceva deocheat.

În biserică, după ce părintele Branişte amintise o parte din actele de caritate ale bisericii, între altele aprobarea unei cereri de ajutor de masă pentru Lucian Blaga, al cărui stil l-am recunoscut îndată, şi a unei cereri a lui Aron Cotruş, pe care nu l-am recunoscut, solicitînd, căci el ne apărea protestînd şi tunînd, am glumit strigînd de la locul meu că voi depune şi eu o cerere.

Cînd manifestarea s-a terminat, o bătrînă a venit, a sărutat crucea şi a spus:

– Dau prima sută de şilingi pentru ajutorarea domnului Adrian Păunescu.

În hohotele de rîs ale celor care pricepuseră gluma mea, preotul a răspuns:

– Maestrul Păunescu nu are nevoie de ajutorul dumneavoastră, vă mulţumeşte şi se simte emoţionat. Dar suta aceasta de şilingi ne va folosi fără îndoială, îi vom găsi noi întrebuinţarea potrivită. Dumnezeu să vă aibă-n pază.

La masă a fost o atmosferă de familie. Andrei s-a desfăşurat în toată splendoarea sufletului lui.

Le-a plăcut mult celor prezenţi acest băiat.

*

Seara trebuia să merg la Operetă. Deşi am toate asigurările că e un spectacol interesant, prefer să nu străbat acest loc comun.

*

Plecăm cu Dinică şi cu Andrei înspre Grinzing, marea capsă, marele farmec al Vienei. De lîngă oraş, brusc, începe muntele. E frig, prindem la radio un post din ţară. Ajungem pe o terasă şi privim Viena. Tălăzuieşte luminată.

– Unde stăm?, întreabă Andrei.

– La lumina nr. 8503, îi răspund.

Băiatul rîde.

– Tati, îmi vine să m-arunc în luminile alea.

Acum 15 ani am scris o poezie despre un oraş luminat, văzut de pe un munte. Aveam acolo versul "şi parcă ai cădea în peisaj". Cum revin în Andrei unele dintr-ale mele.
E frig, ne ia o pală de viscol şi trebuie să coborîm.

Muntele acesta ne lasă, iată, să vedem jos, la poale, şi Dunărea, ca o vietate cu solzi de cositor.

Ce şansă: Muntele şi Dunărea împreună! Numai la Orşova şi la Severin ar putea fi o astfel de coincidenţă. Şi, iată, alături pădurea vieneză. Cea din muzică şi cea din realitate.

Casele mici din Grinzing sînt bijuterii fără seamăn. Luminile felinarelor fac şi aici totul mai frumos. Inscripţiile vechi se umplu de nostalgia altor vremi, cînd felinarele galbene le umplu de violenţa acelui contrapunct.

Intrăm într-un local. E mic şi frumos. Ce pot să mai spun? Perechi şi grupuri mai mari. Lăutari ambulanţi. Băutura ni se serveşte. Mîncarea trebuie să ne-o luăm. E, iarăşi, o lege. Cei care ne servesc băutura ne dau produsele muncii lor, deci nu fac speculă. Mîncarea (fără de care nu poţi bea, decît dacă eşti capiu) ţi-o iei tu, nu ţi-o dă omul casei. Căci e casă. Sus vieţuiesc, iar jos lucrează membrii familiei.

Îşi muncesc viile, îşi îngrijesc pivniţele şi nişte vinuri de mare calitate, servite în tot felul de pahare, ţoiuri, sticle cu formă veche, căni îţi umplu cerul gurii de plăcere şi îţi dau chef de viaţă.

De ce n-avem şi acasă un Grinzing?

De ce să nu ne simţim bine?

Cheful e în toi. Lăutarii cîntă împreună cu un grup de vreo 20 de ţărani din împrejurimi pe care-i aşteaptă autobuzul afară, să se întoarcă acasă. Au fost în Grinzing, nu pot pleca însă fără să cînte şi să se balanseze omogen.

– Ce-ar fi, tati, dacă ar fi asta şi la noi, într-un restaurant?

– Ar fi cum a fost cînd i-am invitat eu prima oară pe cei din sălile cenaclului să cînte. Dar va fi! Noi sîntem un neam şi mai vesel şi trebuie să îndrăznim să ne simţim bine.
Toma Popescu e impresar. A fost tenor la Opera din Timişoara.

Lăutarii vin lîngă el, şi acest om plin de bune intenţii şi foarte comunicativ, acest român simpatic, începe să cînte "O, sole mio!". Cîntă colosal, ce să mai lungim vorba. Tot localul se întoarce spre noi. Finalul şi cu acutele lui – e un triumf. Aplauze ca la coride.

Nu se poate să nu ieşim şi noi în relief.

Tot Toma Popescu îi dă un pol de şilingi lăutarului. Acesta însă îl aplaudă bătînd arcuşul de vioară. Apoi ia polul.

(va urma)