De la arhitectura locală către universalitate

SAU LIBERTATEA ABSOLUTĂ DE CIRCULAŢIE A IDEILOR SIMPLE.
Arhitectura este o disciplină care se situează pe graniţa îngustă dintre aplicaţia tehnică şi creativitatea artistică. Cine nu e suficient de riguros pentru a se face inginer şi nici îndeajuns de talentat pentru artele plastice se face arhitect… E o glumă veche, cam răutăcioasă, pe care puţini dintre membrii breslei o gustă cu adevărat. În unele epoci istorice arhitectura era venerată, iar arhitectul adulat la fel de intens ca şi poetul sau sculptorul.

Istoria modernă a arhitecturii şi formidabila dezvoltare tehnică au schimbat puţin datele problemei, astăzi corpul arhitecţilor fiind împărţit pe specializări stricte şi chiar divizat după criterii comerciale: valoarea pe piaţă a firmei, numărul angajaţilor, cifra de afaceri, mărimea şi numărul comenzilor. Câteva şcoli importante s-au impus la nivel mondial. Ele dau direcţiile de creaţie pentru prezent şi mai ales pentru viitor, lansează ideile cele mai originale, controlează piaţa pe segmentul înalt şi mediu. Dar mai cu seamă propun idei generale asupra cărora nu se pot obţine drepturi de autor, ele circulând liber printre specialişti şi având rolul să fertilizeze un teren productiv.

CONCEPT FĂRĂ GRANIŢĂ
La nivel conceptual, ideile arhitecturale nu pot avea graniţe. Ele circulă liber, beneficiind de forţa inventivă şi talentul creativ al tuturor membrilor breslei, fiecare proiect în parte având amprenta inconfundabilă a autorului. Poate că ceea ce astăzi obişnuim să numim, cu un termen devenit generic, globalizare poate fi dovedit cu putere de exemplu în domeniul arhitecturii, acolo unde marii creatori îşi pun ideile în valoare traversând oceane şi continente, ignorând religii şi orânduiri sociale, neglijând sisteme politice sau orgolii naţionale.

Marile culturi şi glorioasele tradiţii arhitecturale sunt pe cale de a se contopi, de a fuziona în cel mai bun înţeles al cuvântului pentru a extrage esenţele cele mai rafinate. De la Londra la Los Angeles, de la Dubai la Beijing, de la Tokio la Melbourne, arhitectura contemporană a devenit, probabil, cel mai activ şi cel mai important ambasador al universalităţii, al nediscriminării, al frumuseţii imuabile. A nu se înţelege că toate acestea exclud concurenţa şi că arhitecţii lumii sunt cumva înfrăţiţi într-o confrerie ideală, dincolo de interese şi asperităţi. Dimpotrivă, lupta pentru supremaţie este acerbă, iar performanţa economică esenţială, dar ele se desfăşoară în primul rând pe tărâmul conceptual şi al ideilor novatoare.

STILURI ŞI TENDINŢE
Marile stiluri şi tendinţe arhitecturale au avut, secole de-a rândul, o forţă de impact considerabilă. Europa a fost dominată sute de ani de marile creaţii ale Antichităţii greceşti şi, mai apoi, de forţa Imperiului Roman. Asia şi zonele limitrofe au stat sub puterea ingeniozităţii chineze şi a celei japoneze. Epocile moderne au fost dominate de cultura britanică risipită în marele imperiu colonial al Albionului (stilul Victorian) sau de cuceririle spaniolilor duse dincolo de Atlantic (stilul mediteraneean). Scandinavii au avut şi mai au încă o importantă forţă de seducţie, mai cu seamă în domeniul construcţiilor mici, pe structuri din lemn.

O adevărată armată de meşteri constructori italieni (dar nu numai…) au ridicat America modernă, în timp ce cultura arabă şi-a reafirmat, mai cu seamă în ultimele decenii, valoarea şi imensul potenţial. În prima jumătate a secolului trecut, arhitectura a căpătat dimensiuni considerabile, pe măsura marilor dezvoltări urbane ce puneau probleme noi, cum au fost exploatările pe verticală, traficul, securitatea. Astăzi, mulţi arhitecţi au redevenit misionari de frunte ai conceptelor ecologice, ai tehnologiilor nepoluante sau ai spaţiului verde.

ACCEPTĂ CE E BUN
Societăţile libere şi lipsite de orice corset politic sau ideologic au fost cele dintâi care au acceptat şi au asimilat cu mare repeziciune noile curente arhitecturale. Chiar şi în interiorul unor imperii, atunci când acestea au fost conduse de capete luminate, modelul civilizator s-a impus aproape de la sine, cu beneficii vizibile în plan social şi spiritual, pe termen lung şi foarte lung.

Un exemplu edificator a fost, în acest sens, Imperiul Habsburgic, zona sa de influenţă fiind dominată de marii arhitecţi vienezi şi de un stil care a produs adevărate capodopere. Cu siguranţă, un factor decisiv în acest tip de permeabilitate a fost starea economică a diferitelor teritorii, relaţia dintre dezvoltarea industrială şi întârzierea în feudalism, traseul urmat de marile căi comerciale, resursele locale de materii prime, gradul general de civilizaţie al popoarelor. România, în perioada ei de maximă forţă economică şi de liberalizare ideatică, a avut şansa de a se înscrie sub o zonă de influenţă benefică.

Şcoala naţională de arhitectură căpătase o binemeritată recunoaştere (cel puţin) europeană, iar tradiţia autohtonă, cu un stil brâncovenesc bine conturat, şi-a putut afirma forţa creativă. Mai mult decât atât, nume importante din arhitectura franceză, austriacă, italiană sau chiar americană au lăsat construcţii remarcabile în câteva oraşe ale ţării. Din păcate, întârzierea într-o economie majoritar agrară şi trecerea bruscă la politici de extrema stângă (comunism) au stopat şi au deturnat un proces firesc de asimilare a culturii arhitectonice. Sub forţa opresivă a unei dictaturi de tip muncitoresc, în interiorul căreia intelectualul şi schimbul de idei erau numai de natură decorativă, arhitectura s-a limitat la rolul strict funcţional şi social, mizând pe cantitate, în detrimentul calităţii şi eliminând orice inovaţie considerată cosmopolită.

NEŞTIINŢĂ ŞI VULGARITATE
În toate domeniile de activitate, neştiinţa conduce, aproape inevitabil, către vulgaritate. Arhitectura este "la vedere", iar impactul negativ al oricărui accent deplasat este imposibil de şters din conştiinţa publică. Această adevărată axiomă se poate vedea astăzi în aproape toate oraşele şi localităţile noastre, unde, sub imperiul unei justificate dorinţe de a construi, au apărut case de mai mici sau mai mari dimensiuni, care nu prea au nimic de-a face cu tendinţele şi conceptele arhitecturii contemporane internaţionale. Cum a fost posibil, ne tot întrebăm, din ce în ce mai mulţi şi mai îngrijoraţi observatori ai fenomenului? Prima cauză identificată este lipsa unei legislaţii coerente şi competente în materie. Cea de-a doua este puterea discreţionară a beneficiarului asupra autorului de proiect. Din motive diverse, mai mult sau mai puţin justificabile, arhitecţii cedează, abdicând uneori şi de la unele principii elementare.

STIL COMBINAT
Unele zone din sudul Europei au reuşit să conserve şi să perpetueze un stil arhitectonic combinat, care preia forme tradiţionale adăugându-le alemente clasice sau neoclasice. Buni "importatori", americanii au preluat şi ei ce era mai bun pe bătrânul continent, cu un plus în ceea ce priveşte volumetria generală, cu forme şi dimensiuni mai ample, conforme unui anumit stil de viaţă specific comunităţilor tradiţionaliste.

SOLUŢII DE IMPORT
Multe dintre soluţiile arhitecturale destinate reşedinţelor familiale, care au trecut proba timpului în zone europene de climat temperat-continental, ar fi putut fi implementate cu succes şi în România. Ele ar putea fi şi astăzi o soluţie dacă, pe de o parte, autorităţile locale şi, pe de altă parte, asociaţiile de arhitecţi ar susţine o campanie bine concertată la nivel local şi naţional. În această materie nu prea mai este nimic de inovat, iar simpla acţiune de a prelua de la alţii ce este bun şi verificat nu poate avea decât efecte benefice. Fără a fi adepţii standardizării, credem că anumite de proiecte recomandate şi promovate pe căile administraţiei locale ar putea fi cu uşurinţă acceptate de un segment al populaţiei (familii tinere, cei care îşi fac prima casă, case de vacanţă etc.), mai cu seamă dacă ele ar fi parţial subvenţionate din fonduri de stat.

STIL COLONIAL
Proprietăţile în stil colonial păstrează intactă puterea de seducţie şi sunt bine primite de clienţii care dispun de venituri consistente. Ele au avantajul unui spaţiu util de dimensiuni remarcabile, o bună organizare a zonelor de zi şi a celor de noapte, un aspect suficient de impunător pentru a satisface un anumit tip de orgolii. Acest tip de construcţie are însă nevoie de un teren înconjurător care să permită o bună vizibilitate, o percepţie corectă asupra formelor şi dimensiunilor construcţiei. Reţeta standard este parter + etaj + mansardă, cu o axă de simetrie pe faţada principală.

VOLUME SPECIALE
Pentru rafinaţi sunt recomandate proiectele care includ o volumetrie specială, cu accente pe formele curbe, cu ferestre panoramice, intrări spectaculoase, toate faţadele interesante ori acoperiri atipice. Acest tip de proiect este mai costisitor la punerea în operă şi solicită cheltuieli suplimentare pentru finisajele interioare şi mai ales pentru cele exterioare. De asemenea, o astfel de casă este mai dificil de mobilat, adeseori fiind nevoie de piese unicat, comandate pe spaţiul existent, sau de un proiect de design interior bine conceput şi perfect argumentat. Mai este de analizat şi problema utilităţii, mulţi arhitecţi considerând că astfel de case nu pot fi recomandate pentru locuire permanentă, ele înscriindu-se mai degrabă în categoria vilelor de vacanţă luxoase ori extravagante, destinate locuirii temporare sau evenimentelor speciale.

În lumea civilizată, nimeni nu mai construieşte ce vrea, cum vrea şi unde vrea. Norme precise impun condiţionări stricte privind regimul de înălţime, aspectul general al construcţiei, relaţia urbanistică cu vecinătăţile, procentul de ocupare a terenului, respectarea legislaţiei de protecţie a mediului înconjurător. Altfel spus, oricine ai fi şi oricâţi bani ai avea, pentru autorizaţia de construire a unei case, indiferent de dimensiunile acesteia, treci prin adevărate furci caudine elaborate şi aplicate cu stricteţe în funcţie de interesele generale ale comunităţii. Un principiu care, la noi, fie lipseşte cu desăvârşire, fie nu este niciodată respectat.