Fraţi, fraţi, da’ capra trebuie să moară…

Am primit la redacţie, săptămâna trecută o scrisoare de la un prahovrean, cititor de Jurnal Naţional şi colecţionar al suplimentului nostru. Epistola, redactată într-un registru echilibrat, fără patimă sau conotaţii agresive, expune o situaţie creată după ieşirea din indiviziune a unei proprietăţi. Terenul, pe care se află două construcţii vecine, a fost împărţit conform unei hotărâri judecătoreşti (dacă am înţeles bine) între cei doi proprietari. După ce s-a tras gardul de delimitare, unul dintre beneficiari i-a acordat celuilalt, la bună înţelegere şi numai pentru o periodă de timp limitată, dreptul de trecere pentru a avea acces pe proprietate. Până aici, toate bune şi frumoase… Numai că, zice petentul nostru, de atunci au trecut mai bine de doi ani, iar beneficiarul refuză să-şi construiască o cale de acces independentă, şi-a instalat privata pe conducta de apă potabilă a cedentului, nu tunde ramurile pomilor care trec peste gard. Ba mai mult, venindu-i rumânului mintea cea de pe urmă, acum şi-a dat seama că la stabilirea hotarului a fost furat cu o curea de teren lată de vreo două palme!

Autorul scrisorii ne cere un fel de consiliere social-juridică, nevoit să deschidă o acţiune judecătorească, deşi este ferm convins că ar câştiga în faţa oricărei instanţe. Stafida acestui… cozonac de Azuga se mestecă la final şi are gust de migdală amară: pârâta este sora reclamantului şi s-a aliat, împotriva naturii, cu un alt vecin pentru a-i face zile fripte lui frate-său. De unde se vede că vorba cu decesul caprei vecinului e valabilă şi pentru persoane ieşite din aceeaşi mamă. De altfel, aşa cum bine ştim cu toţii, acesta nu este un caz singular, litigiile pentru drepturi de proprietate între rude de gradul întâi având pe aceste meleaguri o istorie srăveche şi dramatică.

Stimate cititor, noi nu vă putem ajuta cu nimic. În afară de sfatul creştinesc de a încerca să găsiţi o cale simplă şi omenească de împăcare cu sora mai năbădăioasă. Desfiinţaţi gardul ăla nenorocit şi lăsaţi curţile, inimile şi minţile voastre libere de orice fel de îngrădire. Cred că numai aşa veţi putea trăi fericiţi până la adânci bătrâneţi, aşa cum ne îndeamnă finalul înţelept al basmului românesc…