O zi întreagă cu mintea şi sufletul pe străzile capitalei moldave

Drumul de la Bucureşti la Iaşi, pe calea ferată, durează şase ore şi jumătate, cu viteza unui tren rapid, adică o viteză egală cu cea a acceleratului şi doar niţel mai mică decât cea a intercity-ului, singurele diferenţe reale şi destul de consistente înregistrându-se numai la costul călătoriei.

Pe tot parcursul călătoriei, dacă ai destulă răbdare să priveşti pe fereastra compartimentului cum trece peisajul pe lângă tine, în sens invers, ai senzaţia neplăcută că drumul de fier a fost construit împingându-se de-a stânga şi de-a dreapta lui mormane de gunoi şi resturi menajere senzaţia se accentuează la intrarea şi ieşirea din gările unor localităţi mai mici sau mai mari, de parcă locuitorii acestor localităţi consideră gara cel mai potrivit loc pentru a depozita deşeuri. Desigur, mizeria are, în cea mai mare parte, o singură sursă: nesimţirea călătorilor care aruncă din tren tot ce-ţi poate trece prin cap, de la sticle şi pungi de plastic până la cele mai ciudate obiecte nefolositoare. Pe lângă aceşti vinovaţi necunoscuţi şi impersonali, cred că o culpă importantă poate fi atribuită şi Regiei Autonome care administrează Căile Ferate Române care ar trebui să aplice amenzi usturătoare şi, eventual cu banii colectaţi, să asigure curăţenia de-a lungul traseului.

DE LA BUZĂU ÎN SUS
Pentru acei cititori care vor considera că am început cam abrupt articolul de faţă care, eventual, nici nu prea are nimic de-a face cu tema şi structura acestui supliment am un singur răspuns: noi avem convigerea că România este casa şi grădina noastră pe care trebuie să le respectăm şi să le îngrijim cum se cuvine.
Întorcându-ne la drumul către Iaşi vom spune că de la Buzău în sus (ştiţi gluma ceea: de la McDonald’s încolo buzoienii sunt tot moldoveni!) peisajul capătă consistenţă şi personalitate, devine adeseori captivant, cu coamele molcome ale dealurilor, satele presărate de-a lungul râurilor şi ogoarele aflate în plină campanie agricolă de toamnă. Cu un plus pentru impresia tehnică şi chiar… artistică în zona Vasluiului, unde, vorba unui hâtru de lângă mine, creşte "porumbul lui Porumboiu". Şi încă ceva: din tren cred că se văd cel mai bine efectele calamităţii forestiere căreia i-au căzut pradă codrii Moldovei: sute, mii de hectare complet defrişate, pământ sterp şi neputincios, săpat de ploi şi dislocat de viiturile apelor ce nu mai pot fi stăvilite.

DE LA GARĂ LA HOTEL
Gara din Iaşi este pe cale de ieşi din şantier (pe faţadă mai întârzie câteva schele pustii…), proaspăt restaurată şi  renovată, mulţumitor din câte am putut vedea în graba de a ajunge la hotel ca să nu pierd ziua de cazare rezervată telefonic. În zona imediat limitrofă o parcare cam prea largă pentru necesităţile reale, câteva chioşcuri cu de toate la vânzare, un restaurant de tip "împinge tava" şi un bazar destul de colorat, cu marfă ieftină şi de calitate îndoielnică.
Taximetristul mă cercetează în oglinda retrovizoare, mi-a "citit" vorba de bucureştean şi cred că îşi face mici probleme… deontologice privind drumul pe care trebuie să-l aleagă până în centru. Îi arunc o nadă spunându-i că sunt pentru prima oară în Iaşi. Reacţionează perfect acoperitor cerându-mi aprobarea să mă ducă pe o rută mai lungă dar mai puţin aglomerată. Aprob, ceea ce pare a-l satisface pe deplin. Hotelul e din categoria vechi şi modernizat, adică absolut în regulă, din toate punctele de vedere. Mă cazez, fac un duş rapid şi plec, pe jos de data asta, către prima întâlnire programată.

DE LA MUZEU LA NUNTĂ
O bucurie să stau de vorbă, preţ de un ceas, cu poetul şi prozatorul Lucian Vasiliu, fost director al Muzeului Literaturii din Iaşi, actualmente redactor şef al revistei Dacia Literară (serie nouă), fondată de Kogălniceanu la 1840. Un om blând şi luminos cu care am colaborat perfect şi în urmă cu vreo doi ani când, printre altele, am scris despre mersul lucrărilor de restaurare la casa Vasile Pogor. Acum casa-muzeu care a adăpostit şedinţele Junimii patronate de Titu Maiorescu este complet restaurată şi a reintrat în circuitul turistic. Un subiect asupra căruia vom reveni (cu sprijinul actualului director, domnul Dan Jumară), cu imagini şi informaţii spectaculoase. Mai am o ultimă întâlnire, cu pictoriţa Valentina Druţă şi soţul ei.
Iaşiul înseamnă, înainte de orice, spirit şi cultură iar ca trăitor sau simplu vizitator al acestui oraş nu te poţi sustrage acestor două coordonate esenţiale. S-a făcut destul de târziu şi oboseala zilei începe să-şi ceară porţia de odihnă. Ceea ce pare imposibil, pentru simplu motiv că e sâmbătă, plin sezon de nunţi şi în restaurantul de la parterul hotelului are loc un asemenea eveniment fericit. Fanfară, chiuituri, mirosuri revoltătoare de sărmăluţe şi, spre dimineaţă, aburi de plăcinte moldovineşti…

DE LA MITROPOLIE ÎN COPOU
Moldovenii au păstrat fervoarea religioasă din vremea întâilor patriarhi şi mitropoliţi ce au păstorit acest neam. De vineri noapte până luni dimineaţă strada pe care se află Mitropolia şi Biserica Trei Ierarhi este închisă circulaţiei auto şi luată în stăpânire de către drept-credincioşi. În faţa Palatului Culturii "Ştefan cel Sfâunt", cel "iute la mânie şi degrabă vărsătoriu de sânge nevinovat" stă călare, ridicat în scări şi cu barda ridicată deasupra capului. De-a dreapta, casa eruditului Dosoftei pare stingheră în austeritatea ei ruinată. Cu tramvaiul, iau drumul Copoului, cartierul unde sunt adunate crema şi frişca istoriei noastre literare. Cobor la poalele dealului şi urc cu piciorul, într-o dimineaţă aurită din acest sfârşit de octombrie.
Începe să se simtă şi viaţa de mare centru universitar: mulţi tineri, grupuri compacte stau deşirate de-a lungul trotuarului, vorbind tare şi dezinvolt, gesticulând larg, emanând o energie impresionantă. Şi Parcul Copou este plin în această dimineaţă cu oameni de toate vârstele şi de toate categoriile sociale. Pensionari însinguraţi moţăind pe câte o bancă, la soare. Părinţi sau bunici împingând cărucioarele pe alei liniştite. Adolescenţi cu privirile ameţite de primele semne ale iubirii. Parcul este curat, dar parcă intenţionat lăsat în paragină sub invazia frunzelor moarte. Spre deosebire de parcurile bucureştene e linişte, multă linişte, surprinzător de multă linişte. Poate pentru a nu tulbura sufletul Eminescului şi bătrâneţea celebrului său Tei ajuns la o vârstă venerabilă, în cârje şi corsete metalice…

DE LA O CAFEA AMARĂ
O dulce osteneală m-a cuprins: drumul de ieri, o noapte aproape nedormită, emoţiile care mă năpădesc de fiecare dată când vin la Iaşi. Mă opresc să beau o cafea neagră la o terasă dichisită, cu mese joase, rotunde şi fotolii de ratan. Mai am de făcut un drum, pe o mică stradelă, undeva, prin Păcurari, un loc de care mă leagă poveşti din cea mai fragedă copilărie. Din ce am văzut până acum şi din ce am înţeles de la cei câţiva oameni cu care am stat de vorbă, la Iaşi societatea este stabilizată atât din punct de vedere economic cât şi socio-politic.
Se construieşte într-un ritm moderat dar constant, câteva sectoare importante sunt pe mâna unor investitori serioşi. Activitatea culturală reîncepe să dea semne de efervescenţă. Oraşul pare bine gestionat, dincolo de cele câteva scandaluri legate în general de afaceri imobiliare, adică un domeniu în care cam prin toată ţara se întâmplă lucruri necurate. Străzile sunt curate, faţadele clădirilor arată bine, parcurile şi spaţiile verzi sunt îngrijite de buni gospodari. E foarte adevărat, nu am fost prin cartierele muncitoreşti dar ce se vede în centru este încurajator. Cred că autorităţile locale ar putea umbla mai atent la valorificarea potenţialului turistic pentru că în Iaşi ai ce vedea, pe mai multe trasee cu obiective de mare interes.

DE LA TRECUT LA VIITOR
Prezentul nu este doar puntea subţire şi adeseori instabilă dintre trecut şi viitor. Dacă ai în urmă un trecut atât de luminos cum este acela al Iaşiului prezentul trebuie să fie păstrător de valori morale şi spirituale, să asigure viitorul demn şi cel puţin la fel de valoros. Istoria modernă a României, literatura, teatrul, ştiinţele au fost în acest oraş la mare preţ şi au luminat un întreg popor. Dacă suntem datori Iaşiului cu o bună parte a devenirii noastre, Iaşiul ne este la rândul său dator cu continuitate, cu mândrie şi cu ardoare. Aşa cum a ştiut să treacă de atâtea ori prin vremuri de restrişte, să depăşească vrăşmăşia naturii sau adversitatea duşmanilor, Iaşiul trebuie să poată arăta şi azi, şi mâine, unei ţări întregi că inteligenţa şi credinţa ies mereu biruitoare asupra prostiei şi răului.
Vin generaţii care au datoria de a duce către deceniile şi chiar veacurile ce urmează mesajul esenţialmente umanist al spiritului ieşean, forţa creativă şi inovatoare, demnitatea şi verticalitatea în care au trăit strămoşii lor.

Lucrări de restaurare

La Palatul Culturii din Iaşi sunt gata să demareze ample şi complexe lucrări de consolidare şi restaurare. Am înţeles că există fonduri pentru începerea acestor lucrări, dar aceste fonduri vor trebui completate în anii viitori prin atragerea unor surse europene, prin sume venite de la bugetul local şi prin implicarea unor sponsori importanţi. Obiectivul este de importanţă naţională şi abordarea lui ne priveşte pe toţi, prin urmare şi Ministerul Culturii.

Teiul lui Eminescu

În Parcul din Dealul Copoului, teiul lui Eminescu, ajuns la o vârstă apreciabilă, se mai ţine în rădăcinile sale, ajutat de proptele şi chingi metalice. El continuă să fascineze şi să atragă turişti din toată ţara, rămânând simbolul unui tragic destin şi al unei iubiri interzise. În conştiinţa românească, acest arbore fabulos reprezintă un punct de reper neperisabil iar istoria sa o pagină induioşătoare de istorie umană şi literară.