Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Anul ăsta fac Revelionul acasă. Adică undeva, într-un sat din România. Şi nu neapărat din motive de criză – că mă chemară prietenii şi de data asta să trec „pragul ţării” şi să-ntâmpin Anul cel Nou pe alte meleaguri –, dar mi s-a făcut dor de-o sarma neaoşă, de-un păhărel cu ţuică şi de-o stacană cu vin de buturugă şi, mai ales, de-un pluguşor dintr-acela de demult, să tragem brazdă adâncă în pământul ţării – că poate-aşa, de-om ara şi-om semăna şi gânduri bune, şi speranţe şi bucurii, le-om culege mari şi-mbleşugate, la anul! Că de gânduri întunecate şi zile cenuşii ne-a fost de-ajuns anul ăsta…
Cât despre sarmale, ieri m-a sunat aia mică, din Japonia, să mă întrebe cu ce-ar putea înlocui frunzele de viţă şi varza murată, că pe-acolo nu găseşte neam! Şi nici într-o foaie de alge, ca de sushi, nu se cade să învelească tocătura aromată cu condimentele primite de-acasă-n pachet! Grea întrebare mi-a pus. Şi-acu, şi de Crăciun: „Dacă n-am din ce să fac nici cârnaţi cu mămăliguţă şi murături, nici piftie din cap de porc, nici sarmale-n foi de viţă, cum le explic eu colegilor mei ce mâncăm noi de Sărbători? Ce altceva tradiţional pot să gătesc?”. De, cozonac îi e cam frică să-ncerce a plămădi… Mi-e să n-ajungă şi de Anul Nou, ca şi de Crăciun, la aceeaşi soluţie: „tradiţionala” noastră… salată de boeuf.
Pregătită după reţeta „românească”, i-a uimit până şi pe colegii ei francezi la petrecerea de Crăciun a studenţilor străini. Am rugat-o să-mi spună însă cum se pregătesc japonezii pentru a trece puntea dintre ani şi aşa am aflat că pentru ei „Oshogatsu” este una dintre cele mai importante sărbători, simbolizând reînnoirea lumii. În decembrie, niponii organizează tot felul de evenimente, numite „Bonenkai” sau „petreceri pentru uitat anul”, în timpul cărora se spune că sunt aruncate de pe umeri poverile şi grijile anului ce tocmai se încheie, pentru ca oamenii să intre „uşori” în anul ce vine. În noaptea de Revelion se merge la templul cel mai apropiat, pentru a asculta cele 108 bătăi ale gongului. Se crede că acestea reprezintă cele 108 păcate mari pe care le făptuieşte omul într-un an, iar sunetul gongului te eliberează, pe rând, de fiecare dintre ele.
În noaptea de Anul Nou, la templu, adulţii împart sake. A doua zi, în schimb, dis-de-dimineaţă, este rândul copiilor să primească daruri, acele „otoshidamas”, cutii frumos ornamentate înăuntrul cărora se află mici obiecte şi bani zornăitori. În „economia” aceasta a Anului Nou japonez, nu prea văd locul sarmalelor, aşa că mi-am sfătuit fiica să nu-şi mai bată capul cu căutarea frunzelor de viţă-de-vie şi să se lase mai bine în voia Sărbătorilor aşa cum se ţin ele în Japonia...
Cât despre mine, cum ziceam, fac Revelionul „acasă”, iar despre bucatele de pe masă am să vă povestesc eu după aia, că acum las totul la mâna gazdelor mele. Eu am de ales doar ce-am să mănânc după petrecere: ori o ciorbă de potroace, ca-n Ţara de Jos, ori o farfurie de „zingo-zongo” (tot o ciorbă de „dres” îi, să ştiţi!), ca-n Podişul Târnavelor. Iar în noaptea de Anul Nou, în vreme ce-oi gusta din bunătăţile ardeleneşti, am să încerc să fac un mic „troc” de reţete. Cine ştie, poate, în schimbul unei reţete de sushi, oi primi vreuna de sarmale sau caltaboşi.
Şi pentru că nu mă-ndur să vă las aşa, fără nici un „pospai” de reţete chiar înainte de Anul Nou, am să vă desluşesc totuşi secretele unui fel de mâncare foarte des întâlnit, cândva, în satele din sudul ţării, când încă se mai păstra credinţa că în noaptea dintre ani şi mai ales în ziua cea dintâi de ianuarie trebuie să mănânci un preparat din grâu, care este simbolul reînnoirii, al primăverii ce va să vină. Mai mult, în dimineaţa de 1 ianuarie, copiii care veneau cu sorcova (pregătită dintr-o crenguţă de măr, pusă în apă, ca să dea floare, la Sfântul Nicolae) aduceau cu ei şi o mână de grâu, pe care o aruncau către gazde, în semn de belşug. Ei bine, grâul ăsta nu se mătura din ogradă, ci se lăsa „să-l mânce păsările ceriului”...
Dar m-am luat cu vorba şi nu v-am spus cum se fac sarmalele cu grâu. Mai întâi, grăunţele acestea se aleg de pleavă şi se pun în apă să se înmoaie. Între timp, se dă prin maşină ori se toacă mărunt cu satârul carnea de porc şi de vită. Se toacă două cepe, care se călesc într-o lingură cu untură (sau cu ulei), iar când începe a sticli se toarnă niţică apă peste ea şi se lasă să fiarbă mocnit. Când a scăzut,
se scoate şi se amestecă bine cu carnea tocată, cu grâul umflat, cu ceva afumătură (tocată şi ea foarte mărunt din cuţit), se mai pune o lingură sau două cu bulion (unii pun şi-o linguriţă cu pastă de ardei dulce), sare, piper şi nişte mărar uscat şi frecat între palme să se mărunţească (deşi eu aş prefera nişte mărar proaspăt tocat, dar reţeta e de pe vremea aceea când nu avea omul verdeaţă de 1 ianuarie).
Se învelesc sarmalele după rostul ştiut, în foi de viţă sau de varză murată. Se fac nici prea mari, dar nici prea mărunte, aşa, să fie ros de două-trei înghiţituri pentru fiecare sarma. Pe fundul oalei (de tuci) se pune o lingură cu untură sau cu ulei, se aşază ceva varză tocată şi nişte şorici tăiat fâşii, iar deasupra se pun sarmalele. Se acoperă cu frunze de varză sau de viţă, se toarnă apă cât să le acopere de două degete, se pune deasupra o farfurie de lut sau de ceramică, mai mică decât gura oalei, ca să stea direct peste sarmale, după care se dă la cuptor, la foc mic, vreo două-trei ceasuri. Sărbători fericite, dragilor!
Mici bucurii
Fără istorie şi fără cultură, gastronomia nu ar fi decât o îndeletnicire aleatorie, care ne-ar ocupa câteva ceasuri ale zilei. Fără un meniu minuţios elaborat şi pregătit pe îndelete, marile noastre sărbători nu ar fi decât reiterarea unor zile obişnuite. Fără strălucirea unui vin bun în pahare, mâncarea nu şi-ar desăvârşi gustul.
Pentru Revelionul din acest an puteţi încerca orice variantă de meniu vă place, de la unul tradiţional, cu sărmăluţe în foi de viţă, piftie de cocoş şi ciorbă de potroace, până la unul „gastronomic”, cu foie gras, stridii şi „friandises”, acele prăjiturele franţuzeşti foarte dulci, dintre care trufele de ciocolată sunt considerate a fi deliciul suprem. Orice variantă aţi alege, încercaţi, măcar pentru câteva zeci de minute, să vă reamintiţi bucuria Sărbătorilor din copilărie şi să „trageţi brazda adâncă”. Hăi, hăăăăi!!!
