Locul unde Dumnezeu a păşit pe pământ

La jumătatea deceniului patru al veacului trecut, un creator popular trecea în legendă, cu versuri naive, acel uriaş fenomen al epocii, cunoscut până în zilele noastre drept "minunea de la Maglavit".

"Lângă Dunăre-ntr-un sat/ O minune S-a arătat/ Şi-a vorbit un cioban,/ Un puişor de oltean (...)/ Domnul lui i se-arăta,/ Şi plutea miros în vânt,/ Iarbă verde şi pământ/ Şi de-odată-n jurul său/ S-a ivit în norul Său,/ La un metru de pământ/ Dumnezeul veşnic Sfânt..." Privite succesiv ca miracole sau erezii, teofaniile de la Maglavit - arătările lui Dumnezeu dinaintea ciobanului Petrache Lupu de la Maglavit - au suscitat interesul decenii de-a rândul. În anii '30, minunile petrecute în Lunca Dunării atrăgeau aici pelerinii, la fel ca miracolul de la Lourdes, din Franţa. În anii comunismului, forţa spirituală a acestui loc i-a înspăimântat până şi pe mai-marii timpului. Locul şi întâmplarea de acum trei sferturi de veac s-au "înfipt" în prezent cu aceeaşi puternică alură pe care o arată turla semeaţă a bisericii Mănăstirii de la Maglavit. Dar s-o luăm cu începutul.

Teofaniile de la Maglavit
Pe locul unde a început totul, se înalţă acum o biserică majestuoasă. Este biserica Mănăstirii Maglavit. Părintele stareţ Vladimir ne desluşeşte câte ceva din controversata (şi aproape fabuloasa) istorie a locului: "Aici Dumnezeu a binevoit şi I s-a arătat omului Său ales, ciobanul vizionar Petrache Lupu. Această minune, pe care foarte mulţi au contestat-o, a avut loc în 1935, trei vineri la rând, între Paşte şi Rusalii: 31 mai, 7 iunie şi 14 iunie. Au fost păreri pro şi contra. Dacă stăm să ne gândim, Creatorul nu s-a mai arătat omenirii de la Moise. Profesorul Gheorghe Marinescu, unul dintre marii neurologi ai lumii, a venit aici şi l-a consultat pe Petrache Lupu, a constatat că este sănătos fizic şi psihic, confirmând astfel că viziunea nu a fost produsul unei minţi bolnave. A fost atât de impresionat, încât după aceea a scris o carte, «De la Lourdes la Maglavit»".  

Dar academicianul Marinescu nu este singurul care s-a arătat interesat de fenomen, iar dacă omul de ştiinţă a fost copleşit de miracol, unul dintre cei mai mari teologi creştini români din veacul al XX-lea avea să facă şi el referiri la acelaşi subiect, în mai multe articole pe care le-a publicat în "Telegraful român" de la Sibiu, dedicându-i apoi un capitol întreg în cartea sa din 1936: "Ortodoxie şi românism". "Într-un capitol numit «Încercare despre Teofanii», el aduce argumente scripturistice, teologice la ceea ce s-a întâmplat aici şi susţine că la Maglavit a avut loc o Teofanie, adică o arătare dumnezeiască", ne spune părintele stareţ Vladimir. Şi-au exprimat susţinerea cu privire la miracolul petrecut în Lunca Dunării atât oameni ai bisericii - precum părintele Irinel Mihălcescu, mare profesor de teologie, care avea să devină mitropolit al Moldovei, dar în 1939 ţinea locotenenţa Mitropoliei Olteniei, - cât şi oameni de spirit din alte domenii ale culturii - precum Nichifor Crainic, Petre Ţuţea, Tudor Arghezi şi, mai încoace, Marin Preda.

Se spune că Dumnezeu, arătându-i-se ciobanului Petrache Lupu - un tânăr de 28 de ani, analfabet, aproape surd şi gângav -, i-a cerut acestuia să ducă oamenilor din sat mesajul său, să-i îndemne să se lase de păcate. Petrache Lupu s-a temut să o facă - ori, poate zic unii azi, n-a putut, căci abia desluşeai cuvintele pe care le rostea. A treia oară, ciobanul mulgea oile, când fiinţa aceea de abur alb - "Moşul", cum avea să-i zică vizionarul - i-a răsturnat căldarea cu lapte. Atunci n-a mai ezitat şi s-a dus la preotul paroh, Nicolae Bobin, povestindu-i totul dintr-o răsuflare. Faptul că a vorbit fără greşeală a fost el însuşi un semn al minunii ce se întâmplase. Autenticitatea întâmplării a fost verificată în epocă de înalţi prelaţi, iar pe locul unde răsturnase Dumnezeu căldarea cu lapte s-a ridicat mai întâi o biserică de lemn, apoi s-a pornit zidirea celei de piatră.  

O ruină într-o pădure
Vestea despre miracolul făptuit la Maglavit s-a răspândit repede. Puhoiul de pelerini s-a îndreptat spre Lunca Dunării. La Craiova s-au suplimentat garniturile de tren, pentru a face faţă cererilor. "Negustorii de pe Calea Văcăreşti şi de la Sfânta Vineri şi-au închis dughenele lor din Bucureşti şi s-au mutat aici, unde şi-au continuat comerţul lor cu obiecte mici" - ne povesteşte mai departe părintele stareţ Vladimir. "Începuse a se face multă cărăuşie în zonă, mulţi pelerini şi turişti erau găzduiţi în sat. La 14 septembrie 1935, când s-a pus piatra de temelie a bisericii, au fost de faţă 20.000 de oameni, în prezenţa episcopului de atunci al Râmnicului, Bartolomeu Stănescu. Oamenii se adunau în acel loc sau la malul Dunării, unde, pe o înălţime, se făcuse un podium. Acolo îşi ţineau predicile înalţii prelaţi şi tot de pe podium Petrache Lupu le vorbea pelerinilor. Câteva scurte fraze, în care povestea, iar şi iar, cum anume a fost întâlnirea lui cu Dumnezeu. Se zice că odată, în timpul Sfintei Liturghii, "Moşul" a fost văzut plutind deasupra mulţimii, "cu aceeaşi figură ca şi-n alte dăţi"...

Minunile nu încetau să apară - betegi care mergeau şi-şi mişcau braţele, orbi care vedeau, muţi care vorbeau... "După cum spun bătrânii" - ne duce povestea mai departe şi profesorul Vasile Cioană -, "după slujbă rămâneau grămezi de bani care nu se ştie unde se duceau..."

În timpul ăsta, biserica se înălţase binişor. Era ridicată după planurile unui mare arhitect din prima jumătate a veacului al XX-lea şi se pare că fusese una dintre primele construcţii care foloseau betonul armat. Războiul a amânat lucrările, iar venirea regimului comunist le-a oprit cu totul. Biserica de la Maglavit nu mai era decât o ruină într-o pădure. Lui Petrache Lupu însuşi i s-a interzis să mai coboare din sat până la locul minunii, în luncă.

Oamenii însă - nu doar sătenii din Maglavit - nu au uitat cu totul miracolul din Oltenia. Au aruncat doar un văl des peste el. Un văl sub care, ca o altă faţă a minunii, lumânările n-au încetat să ardă. "În subsolul bisericii - care a fost construit anume pentru a lăsa să treacă pe sub sfântul lăcaş apele Dunării, atunci când se revărsau - venea mereu câte cineva să aprindă o flacără. Pe jos erau aşezate covoare frumos lucrate, iar credincioşii, care veneau în toiul nopţii, pe furiş, se rugau în tăcere", ne povesteşte şi învăţătorul Gheorghe Nicoli. În prima zi de Paşte, codrul din jur se umplea de localnici, care veneau să ciocnească ouă roşii lângă zidurile bisericii ruinate...

După zeci de ani de abandon, lucrările la lăcaşul de cult de la Maglavit au fost reluate, folosindu-se în bună măsură planurile iniţiale, iar în zilele în care am vizitat-o noi se desăvârşea pictura interioară, înfrumuseţând-o în aşteptarea Sfintelor Sărbători Pascale.

Peşte cu sos picant
Ingrediente: un kg de peşte, 125 g ulei, 75 g făină, 500 g roşii, 25 g usturoi, 30 g sos de tomate, 100 ml de vin alb, o legătură de pătrunjel, piper, sare.

Preparare: Peştele, se spală, se porţionează şi se condimentează cu sare, piper şi cimbru pisat. Se trec apoi bucăţile de peşte prin făină şi se prăjesc în ulei. În uleiul rămas se căleşte făina fără a se rumeni. Se adaugă apoi mujdeiul de usturoi, apoi se stinge cu bulion amestecat cu apă şi se mai fierbe apro ximativ 10 minute. Se pun apoi bucăţile de peşte într-o tavă, se aşază pe fiecare bucată câte o jumătate de roşie, se adaugă vinul şi se dă tava la cuptor pentru a se gratina peştele. Se serveşte cu pătrunjel tocat fin.

Peşte şi miere
Nemâncarea de carne la monahi, chiar în zilele de mare praznic, este o tradiţie foarte veche, care stăpâneşte şi astăzi în anumite mănăstiri din România, de la Sfântul Munte Athos, Grecia, Serbia etc. După învăţăturile Sfintei Scripturi, ale Sfinţilor Părinţi şi ale dumnezeieştilor Canoane aflăm că Mântuitorul nostru Iisus Hristos nu a mâncat carne în timpul petrecut pe pământ. Domnul se hrănea numai cu pâine cu peşte fript şi fagure de miere. "Dacă cineva îmi slujeşte Mie, Mie să-Mi urmeze" (Ioan 12, 26), motiv pentru care, în multe dintre mănăstirile de pe teritoriul României, călugării pregătesc pentru Sfânta masă de Paşte numai preparate pe bază de peşte. (M.B.)

Petrache Lupu
Petrache Lupu a trăit mai bine de 90 de ani şi a fost legenda vie a Maglavitului. Chiar şi în vremurile în care comunismul încerca să acopere cu vălul ateismului orice minune dumnezeiască. Păstorul vizionar era consemnat, nu avea voie să le vorbească oamenilor ori să se apropie de salcia vindecătoare. De câţiva ani s-a prăpădit, s-a dus dintre cei vii. În sat, aproape că nu este om care să nu îţi spună azi că măcar la a cincea spiţă este neam cu "Sfântul", omul care a vorbit cu Dumnezeu.

Salcia plângătoare
Se zice că a treia oară când i s-a arătat "Moşul" lui Petrache Lupu, a mers împreună cu păstorul, "şi avea faţa de lumină, şi ochii albaştri, şi barbă albă, şi mirosea cum nu miroase nici o floare". Au mers până la Dunăre, şi acolo Dumnezeu a binecuvântat salcia şi din ea a început să curgă o apă vindecătoare. Mulţi s-au vindecat! Şi din pricina acestei ape, unul dintre hramurile bisericii de la Maglavit e acum de Izvorul Tămăduirii.

"După cum catolicii au făcut la Lourdes un loc de pelerinaj şi tămăduire trupească şi sufletească, socotesc că şi noi, ortodocşii, putem face din Maglavit un loc al tămăduirii trupeşti şi mai ales al de zguduiri sufleteşti"

"A mai opri deci procesiunile locale ale creştinilor noştri ar însemna să-i lovim scumpei noastre Oltenii sufletul ei destinat fericirii eterne"
Pr. D. Cristescu  (1935)