Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Una dintre cele mai îndrăgite zeiţe ale Antichităţii greceşti, una dintre cele trei frumuseţi dintre care Paris trebuia s-o aleagă pe "cea-mai-frumoasă", a fost – alături de Atena şi Afrodita – Artemisa (Diana, aveau să o numească romanii), Zeiţa Vânătorii. Nu mi-aş fi închipuit s-o întâlnesc pe Artemisa chiar la Poarta Apusenilor, pe Valea Vântureţului, lângă localitatea Lungeşti, în mijlocul unei naturi sălbatice, tulburătoare, dar şi prietenoase; prietenoasă... poate şi pentru că o veghează o Artemisa de pe meleagurile noastre, o vânătoreasă, vânătoriţă, o femeie-vânător. Csilla Imola Sărmăşan are, în ciuda fragilităţii pe care o afişează, atunci când o vezi pentru prima oară, mai multe trofee cu medalie de aur la cerb carpatin, cerb lopătar şi urs carpatin.
La Poarta Apusenilor
Înainte de a asculta (citi) niscaiva poveşti vânătoreşti, să facem o panoramare o locului unde am întâlnit-o pe Csilla Imola Sărmăşan. Castelul Afroditei din Carpaţi se află la 20 km de Turda, o zonă foarte frumoasă, deşi nu foarte locuită. I se mai spune Castelul Prinţesei din Carpaţi, pentru că nu departe, la Turda, exista şi Castelul Prinţului Vânător. "În zonă nu sunt hoteluri sau pensiuni, în ciuda frumuseţii tulburătoare a naturii", ne întâmpină Csilla. "Locaţia este unică. Am vrut să construim, nu repede, ci încet şi cu artă, temeinic. N-am vrut să facem două ziduri şi un gard, ci ceva care să trăiască, un timp. Avem un parc de vânătoare de 60 ha, îngrădit, cu 40 de mistreţi, cerbi, căprioare. Chiar azi dimineaţă au coborât doi cerbi până la zidul castelului pe care-l construim pe Valea Vântureţului. Sunt obişnuiţi cu oamenii. Dacă le dăm mâncare, vin până la gard." Vânătoarea este un sport de bărbaţi. Excepţie face faptul că în Antichitate protectorul vânătorilor nu era un zeu, ci o zeiţă. Ar părea că e greu pentru o femeie, astăzi, să vâneze cot la cot cu bărbaţii? "Dacă o fac din plăcere, nu mi se pare greu", ne spune Csilla. "Când am făcut şcoala de vânătoare şi am dat examen, soţul meu s-a mirat, pentru că nu era nici o femeie acolo. Totuşi, am dorit să devin vânător pentru că mi-a plăcut foarte mult natura. Vânătoarea nu este un sport ca să omori animalele. În general, se înţelege greşit acest lucru. La vânătoare sunt eliminate animalele bătrâne, cele bolnave, care nu mai pot supravieţui. Nu este un sport care să distrugă natura." Vorbim de vânătoarea sportivă. "Noi vânăm mistreţ; asta îmi place cel mai mult. Dar am fost şi la cerb carpatin, la cerb lopătar. Chiar acum trei ani..." Privim spre unul dintre pereţii salonului care seamănă mult cu un interior medieval. În mijloc, tronează un trofeu; e un superb cap de cerb lopătar! Şi ne regăsim, parcă, într-o colindă, când fiul de împărat pleacă să vâneze căprioare... "La vânătoarea de cerb lopătar", reîncepe Csilla povestea ei, "am mers trei zile şi abia în a treia zi am reuşit să vedem unul. Foarte greu se împuşcă, pentru că el este foarte atent, nu poţi să te apropii de el. A fost o vânătoare foarte frumoasă, am crezut că nu o să pot să-l împuşc, dar a treia zi s-a întâmplat". Ce sentiment a avut atunci când a reuşit să împuşte trofeul? În jurul ei erau şi bărbaţi vânători, care nu reuşiseră performanţa aceea... "Atunci, în momentul acela, îţi creşte adrenalina. După ce l-ai împuşcat, îţi tremură mâna.
Nu poţi să explici ce simţi, dar este o senzaţie plăcută."
Despre trofee
La Turda, la Castelul Prinţul Vânător, în sala de protocol, am văzut un superb trofeu de urs. Un urs de medalie de aur. Punem doamnei Csilla Sărmăşan aceeaşi întrebare: "Ce simte o femeie care este stăpână pe puşca ei, atunci când se întâlneşte faţă în faţă cu fiara, cu ursul de data aceasta?". "Ursul este un animal foarte fioros şi imprevizibil, pentru că nu ştii ce are de gând să facă", spune vânătoreasa. "Acest urs (de la Prinţul Vânător, n.r.) l-am împuşcat în judeţul Braşov, lângă Codlea, acum cinci sau şase ani, a fost o experienţă unică, dar cred că n-o să mai doresc în viaţa mea să mai împuşc acest animal. Aşa s-a întâmplat, să am în palmares şi acest trofeu, dar nu voi mai merge la vânătoare de urşi". De ce? "Pentru că am avut senzaţia de milă după ce l-am împuşcat. Este un animal aşa de frumos, are nişte ochi superbi, şi nu aş mai vrea să împuşc urs niciodată. Deşi se spune că orice vânător trebuie să aibă un urs ca trofeu..."
Csilla are ca trofeu şi un cerb carpatin, împuşcat pe Vârful Budacu, la 1.800 m, în Moldova, dar acum nu-şi mai doreşte să împuşte nici cerb, nici urs: "O să mai împuşc numai mistreţ, sunt foarte mulţi, fac pagube în agricultură; cu mistreţul e altceva...". Dar lupul se vânează? "Da, însă e foarte greu de împuşcat, greu te apropii de el. Nici râs nu am putut să împuşc, nu am putut să trag, era foarte departe." O altă întrebare: cum sunt grupele de vânătoare? "Este un şef de vânătoare, care dimineţa face o şedinţă în care anunţă ce vânăm, cum trebuie încărcate armele, regulile vânătoreşti; se pleacă cu gonaci, cu câini... Este ca o plimbare prin pădure, benefică şi pentru sănătate. Şi dacă animalul vine în cătarea puştii, atunci tragi. Doar ca să-l răneşti, nu tragi, asta se învaţă şi la şcoală..."
Poveşti de... familie
Csilla Sărmăşan e legată de vânătoare şi altfel, nu numai prin glonţ; ştie ritmurile naturii, ştie cum cresc animalele, cum devin adulte, relaţiile de familie... pentru că au şi animalele familia lor: "Noi avem un ţarc de vânătoare şi acolo pot să urmăresc evoluţia lor, de mici, cum se nasc, cum îmbătrânesc. Am totuşi experienţă faţă de alţi vânători care poate văd animalele doar la vânătoare. Noi, oamenii, putem să învăţăm ceva de la felul în care animalele îşi ocrotesc puii, îşi ocrotesc bătrânii. De exemplu, când vin mistreţii la mâncare, prima dată mănâncă vierii, după aceea mănâncă scroafele şi abia apoi puii. Aceasta este regula lor. Noi le dăm întâi de mâncare copiilor, dar la animale este altceva, este important ca masculii, care asigură continuitatea speciei, să fie hrăniţi. Ca şi la lei. În ce priveşte cerbii, ei nu se apropie de mâncare până când căprioarele nu mănâncă; acolo, e o regulă a gentileţii. Cerbul este, până la urmă, «domnul munţilor»". Ascultam, în copilărie, o foarte frumoasă povestire a lui Emil Gârleanu, cu lupul care se aruncă asupra iedului, iar ciuta se aşază între lup şi puiul ei, sacrificându-se. Şi aici spiritul de sacrificiu este un model.
Soţul Csillei, Adrian Sărmăşan, este şi el vânător, interpret de muzică folk, poet, artist, dar este ca şi cerbul lopătar care îşi ocroteşte familia. O familie unită. "Sunt o norocoasă, pot să spun. Nu a fost uşor, dar a meritat sacrificiul." Atunci când se termină vânătoarea şi se aşază la masă, el cântă o melodie, şi toată lumea cântă cu el. Folk, la vânătoare! Cine s-ar fi putut gândi? "El este foarte bun la toate, artist, în primul rând.. Eu sunt cu partea financiară, mai mult. Sunt lângă el, soţia lui şi vânătorul."
Reţete vânătoreşti
O rugăm pe Csilla să ne spună o poveste vânătorească. "O poveste de vânătoare? Iată una adevărată, la Vârful Budacu. Vânam un cerb. Era o ceaţă deasă, îl auzeam, îl simţeam, dar nu ne apropiam. L-am pândit patru zile. A cincea zi ne-am făcut bagajele, să ne întoarcem acasă. Dimineaţă a ieşit soarele, aşa a vrut Dumnezeu, la ora 5 am suit pe munte, la 200 m am văzut acest cerb, care era un animal foarte frumos, dar deja era bătrân şi intra în regresie. L-am împuşcat în inima piciorului. Am venit la cabană şi i-am zis soţului meu: «L-am împuşcat.» «Unde este?» «În pădure.» «Păi cum l-ai împuşcat dacă este în pădure?». El m-a dojenit. Ne-am dus cu câinii, cu paznicii, l-am recuperat. Este o poveste care are o doză de tragism. Cerbul a căzut în apă, a coborât în trei picioare, urmărit de câini. Din cauza asta am zis că n-o să mai împuşc nici cerb, nici urs..."
În familia Sărmăşan, amândoi soţii gătesc. "Eu nu sunt amatoare de carne de vânat, deşi este foarte sănătoasă, gustoasă, are multe vitamine. Soţului meu îi place foarte mult. Uneori, facem medalion de căprioară. Carnea se ţine la fezandat în baiţ de vin, oţet, morcov, ceapă, piper, un pic de coniac; după aceea, se scurge şi se pune cu legume, măsline, ciuperci, vin roşu şi se serveşte cu cartofi gratinaţi. E foarte gustoasă, seamănă cu carnea de vită şi de miel. Carnea de urs seamănă cu cea de vită bătrână. Are o anumită aromă, de vânat, aparte, un uşor gust de ciocolată amară, depinde de cum e gătită. Se potriveşte cu fructe de pădure, cu dulce, pentru că este mai seacă, cu sos de miere, cu ananas". Şi ca să înţelegem mai bine, ne şi gătesc două preparate, după care primim reţetele.
Pentru prepeliţa pe măr glazurat avem nevoie de două prepeliţe întregi (250 g fiecare), ţinute în baiţ şi apoi fierte cu legume şi condimente, 10 g sare,10 g piper măcinat, 2 frunze de dafin, 50 g de unt, vin roşu sec, 50 g miere de albine, 50 g sos brun, un măr întreg. Se trag prepeliţele cu condimente în unt, se toarnă vinul roşu, apoi se adaugă frunzele de dafin. Mărul întreg se ţine la cuptor şi se glazurează cu miere de albine. Se montează prepeliţele pe platou împreună cu mărul glazurat cu miere, peste care se toarnă sosul brun. Pentru friptura de urs cu ananas avem nevoie de 250 g carne de urs ţinută în baiţ, în prealabil, apoi fiartă cu legume, condimente, 10 g sare, 10 g piper negru măcinat, 2-3 frunze de dafin , 50 ml ulei de măsline, vin roşu sec, 50 g ananas, bucăţi de usturoi pisat, 5 g cimbru. Se trage în ulei carnea de urs până se rumeneşte, se adaugă puţină apă caldă, se stropeşte cu vinul roşu, se adaugă condimentele. Toate se dau la foc încet, amestecându-se continuu. Se montează pe platou, ornându-se cu ananas bucăţi şi verdeaţă.
Citește pe Antena3.ro
