Radu Anton Roman – poveşti de bucătărie

O după-amiază de vară, cândva pe la sfârşitul anilor '90. Aerul, deasupra asfaltului de capitală balcanică, tremura "blurat". Părea că păşesc pe cărbunii unui grătar întins cât o jumătate de ţară. Tălpile ardeau. Grăbeam să ajungem undeva, la o terasă umbrită, la întâlnirea cu Radu.


PATRIARHUL GASTRONOMIEI NAŢIONALE
În Bucureştiul canicular, Radu Anton Roman ieşea rar, de la o vreme preferând să-şi consume bună parte din timp adâncit în studiul cărţilor de bucate, de istorii şi mărturii, scormonind după informaţii puţin ştiute, demult uitate, despre "pohta" de mâncare a neamului din care ne tragem.

În ziua şi-n vara despre care vorbesc, Radu Anton Roman nu era încă acel patriarh al gastronomiei naţionale despre care povestim de vreo 11 ani încoace. Era scriitorul, prietenul, bonomul, gurmand-gurmetul aţâţat de pofte - şi nu doar de lăcomii culinare, cum pe nedrept zic unii, ci înfometat de cultură, de cuvinte, de noime şi sensuri ale lumii în care trăim şi în care trăit-au strămoşii - şi era, într-un fel, in nuce, şi cel care urma să fie: antropologul culinar (mai mult sau mai puţin), bucătarul, tele-"personagiul" adulat de public (dar asta, pe-atunci, nici el nu ştia că o să devină)...


BUCUREŞTIUL FIERBINTE
Nici întâlnirea din după-amiaza aceea nu era propriu-zis "cu Radu" (abia acum, după 12 ani şi mai bine, îi spun aşa, pentru că atunci l-am văzut prima dată), ci cu un grup de amici vechi, buni convivi, pătimaşi cozeuri (fiecare în parte şi luaţi laolaltă, încât se-ntreceau a-şi lua vorba din gură), în mijlocul cărora nu-mi rămânea decât să continuu să joc rolul de "copil de trupă" ascultându-i, adăpându-mă de la ştiinţa şi meşteşugul lor de a desghioca vorbele de sensuri şi a le melanja după alchimii numai de ei ştiute.

Din ziua aceea fierbinte - era, cred, în Postul Sfintei Mării ("Tare mă bucură că am intrat viu în lume la 19 august, după 15, să mă fericesc de toate bucatele de la masă, nu numai de cele fără saţiu ale Postului", mărturisea el în alt an, la o aniversare) - mi-au rămas însă câteva vorbe: "E post în România? Atunci să bem o bere! E semn de vară şi ca mâine o să vină micii să ne salveze!". Spunea asta întinzând pofticios în platouaşul cu salată de vinete de pe masă, atacând cu furculiţa feliile de roşii şi ridicând surâzător ţapul de bere mitic(izat) de la Casa Universitarilor, bucuros că-n Bucureştiul fierbinte îi ţineau tovărăşie amicii, la umbra unui petec din Codrul Vlăsiei. (Ştiţi, nu-i aşa?, că acolo, la kilometrul zero şi-un pic al Capitalei, mai sunt câţiva copaci din codrul acela de legendă... Iar stră-stră-stră-stră-...-strănepoata unei mierle care i-a cântat lui Ţepeş ne-a încântat, într-o vară, şi pe noi, pe Radu, pe prieteni, pe mine...).


NIMIC NU E ÎNTÂMPLĂTOR
Vreme de câţiva ani (cred că vreo şase), întâlnirile mele cu Radu Anton Roman au fost (aproape) întâmplătoare - astfel credeam mai demult -, iar că nu a fost aşa aveam să-mi dau seama foarte târziu. Omul de teatru Radu Anton Roman (puţină lume îl mai ţine minte aşa, dar a scris cronică de teatru, a lucrat o vreme printre actori, ba chiar a şi scris o piesă care a început să se repete pe scena dramaticului băcăuan, fără a fi însă jucată vreodată - din motive politice, şoptesc unii discret) - omul de teatru Radu Anton Roman (iertată fie-mi lunga divagaţie) mi-ar fi spus că nimic nu e întâmplător.

Iar dacă mai demult s-a întâmplat să-i împrumut câteva dintre cărţile mele de bucate româneşti, altădată să-i pară seducătoare reţeta unor gogoşari umpluţi cu fructe ori cea a unui tort cu fructe uscate, ori într-o zi să fim chemaţi în vizită la el tocmai când primise nişte hribi adevăraţi de undeva din nord (parcă anume ca să-l ispitească să-şi pună şorţul şi să-i gătească cu smântână) -, ei bine, el mi-ar spune că toate acestea n-au fost decât semne.

Teoria aceasta teatrală a cuiului din primul act, cu care în ultimul act se ţintuieşte de uşă sentinţa mi-am "povestit-o" de mai multe ori, încercând să-mi explic de ce, ca şi el, cândva, mi-am scuturat condeiul de metaforele poeziei (eu), ale prozei (el) pentru a o înmuia, în loc de cerneală, în sosuri, şi-n zemuri, şi-n ciorbe... Nu m-am gândit însă niciodată atât de departe: că va veni o zi în care voi face o carte omului căruia cândva i-am împrumutat o carte ca să scrie ceaslovul bucătăriei româneşti.


POVEŞTILE BUCĂTĂRIEI ROMÂNEŞTI
De un deceniu şi mai bine, uriaşa lui operă gastronomică (unii îi spun "Marea carte", alţii o numesc "Biblia  bucătăriei româneşti"), în toate ediţiile ei adăugite, revăzute, "răscroite" (tipărite de Editura Paideia), se află la îndemână, să o pot răsfoi ori de câte ori mi-e drag să-i mai citesc verbul suculent, de gurmand monumental (cineva mi-a spus odată că expresia "mare gurmand" e tautologică - iertată fie-mi nesăbuinţa de a folosi asocieri de cuvinte "mai" tautologice încă, dar când vine vorba despre RAR, nici o sintagmă nu e destul de încăpătoare).

Sunt pagini pe care de mult le ştiu aproape pe dinafară. Sunt reţete la al căror nume tresar când îl aud la gospodinele de prin ţară... Îmi spun: aha, aceasta e reţeta lui Radu. Apoi îmi aduc aminte ceva ce chiar el a spus: "Pe reţetele neamului românesc n-are nimeni drept de autor. Toate sunt ale oamenilor acestui popor. Şi cozonacul, şi sarmalele, şi ciorbele. Eu n-am făcut decât să le-adun şi să le aşez într-o carte!".

Identitatea dintre reţetele cărţii lui şi cele ale câte unei gospodine dintr-un capăt de sat românesc sunt, pentru mine, cele mai clare semne de autenticitate. Înţeleg de ce cartea lui mi se pare, la fiecare lectură, mereu forfotind de viaţă şi aromind a bucătărie de ţărancă pricepută, cu multe guri de hrănit!... Un neam întreg stă la masă cu Radu Anton Roman!