Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Elveţia are o reţea de cabane particulare, destul de bine pusă la punct. Sunt aşa-numitele B&B (bed and breakfast) de care turistul cu resurse modeste se poate bucura în weekend sau pe durată mai lungă fără a-şi face praf rezervele financiare.
Elveţia are o reţea de cabane particulare, destul de bine pusă la punct. Sunt aşa-numitele B&B (bed and breakfast) de care turistul cu resurse modeste se poate bucura în weekend sau pe durată mai lungă fără a-şi face praf rezervele financiare. În aceste condiţii, două persoane n-ar trebui să cheltuiască mai mult de 60 de franci elveţieni pe zi, pentru cazare cu mic dejun inclus.
De avantajele sistemului am putut să ne bucurăm şi noi, bătând toamna trecută la uşa familiei Louiselle şi Michel Roten din Saviése. Posesori ai unei cabane la Plan-Cernet, în apropierea trecătorii Sanetch (altitudine 2.600 m), Rotenilor le plac dialogul şi mâncarea bună. Micul dejun, la ei, cred că atinge perfecţiunea, dacă ne gândim că include celebra “assiette valaisanne” (jambon crud, salam uscat, cârnat afumat, carne uscată), pâinea de secară valezană, untul ţărănesc, smântâna delicată, numită aici “double crème”, dulceţurile din fructe de pădure, laptele ecologic şi ceaiul din plante alpine… Vesela, garniturile de masă, aşezarea scaunului cu faţa spre munte, focul bine dozat în şemineu, ca şi alte detalii de decor, contribuie la starea de bine cu care trebuie începută o zi.
Un prânz la altitudine
O zi care, pentru noi, a marcat călătoria la alpajul Tsanfleuron, în apropierea gheţarului cu acelaşi nume, alpaj în care vacile de rasă Hérens (de culoare neagră, puternice, care luptă între ele pentru supremaţia în cireadă) erau pregătite pentru transhumanţa de toamnă. Rotenii ne-au însoţit, punând la bătaie câteva sticle din vinul lor fendant, îmbuteliat “la proprietar”, vin făcut dintr-un soi de struguri care cresc în condiţii speciale până pe la 2.000 de metri altitudine. Prânzul cu Rotenii şi cu păstorii din Tsanfleuron a fost de neuitat: racletă valezană, apoi carne uscată, supă de cabană (“soupe de chalet”, făcută exclusiv din ierburi culese din jurul cabanei), brânză de mai multe feluri (tête-de-moine, sérac etc.) şi minunatele tarte şi prăjituri pregătite după reţete regionale.
Citește pe Antena3.ro
Cină între prieteni
Seara, Rotenii ne-au invitat la o demonstraţie de pregătire a racletei, “faite à la maison” (făcută acasă), cum se mândresc să spună. A urmat fondue cu pâine, cu carne şi cu fructe, apoi un păhărel (sau mai multe, cred) de “Petite Arvine”, vinul nou elveţian din Valais, din care Michel ne-a şi dat, la plecare, o sticlă, pentru aducere aminte.
Şi ne amintim de ei… De superba “lecţie” a racletei tradiţionale pe care Michel ne-a oferit-o cu atâta căldură. La gura cuptorului încins, el a aşezat jumătatea de rolă de brânză veche de şase luni (vârsta ideală pentru racletă) pe o piatră răcită ingenios printr-un sistem de furtunuri prin care curgea apă trasă direct de la izvor. “Dacă nu ar fi această piatră răcită încontinuu, brânza s-ar topi cu totul. Aşa, se topeşte numai partea care este aşezată spre foc”, ne explica el în vreme ce, cu un cuţit special, “rădea” brânza topită în farfuria în care Louiselle pusese din timp cartofi fierţi “en robe de champ”, castraveciori şi arpagic în oţet şi, după plac, bureţi de pădure marinaţi.
Culegătorul de ciuperci
Tot de la Michel – un pasionat culegător de ciuperci (unul dintre aceia care sunt în stare să ţină singuri un simpozion pe această temă) – am aflat că bureţii cei mai preţuiţi în zonă sunt cei pe care noi îi cunoaştem sub numele de “zbârciogi”. (De altfel, într-una din zile am avut şi noi prilejul să mâncăm dintr-o delicioasă tocăniţă de bureţi pe care Louiselle a pregătit-o special pentru noi). “Zbârciogii n-au fost însă dintotdeauna pe masa elveţienilor, ne povestea el. În urmă cu aproape două sute de ani au apărut dintr-o dată în pădurile noastre. Se spune că ar fi fost aduşi de prin Carpaţii polonezi. S-au aclimatizat foarte bine şi acum fac deliciul meselor muntenilor noştri”.
Michel şi “bisele”
“Rotenii” – “Les Rotens” îi numesc vecinii şi cunoscuţii – sunt oameni la vreo 60 de ani. Te primesc în casă cu drag şi-ţi fac de mâncare ca şi cum le-ai fi rude venite de departe, pe care nu le-au văzut de mult.
Michel îţi vorbeşte despre locurile în care te afli – a căror istorie o cunoaşte în detaliu – şi te invită să priveşti prin luneta lui profesională versantul din faţă, brăzdat de izvoare. “Acolo sunt bisele (bisses)”, a început o nouă “lecţie”. “Strămoşii noştri au construit acele canale din lemn, prin care captau apa izvoarelor şi o dirijau zeci de kilometri, ocolind muntele spre versantul sudic.” Tot acest efort colosal avea o motivaţie: versantul sudic, expus spre soare, era sărac din punct de vedere hidrografic, cel nordic, în schimb, nu avea parte de suficientă lumină; ducând apa de la nord spre sudul luminat, această parte a muntelui putea fi folosită pentru agricultură. Iar locuitorii din Saviése şi din împrejurimi au reuşit timp de secole să dezvolte acolo una dintre cele mai rodnice podgorii ale zonei.
Louiselle
Şi dacă de la Michel am învăţat atât de multe lucruri interesante, cu Louiselle am făcut schimb de reţete. Am aflat ce gătesc elveţienii şi am uimit-o, într-o după-amiază, preparându-i sărmăluţe, ardei umpluţi şi musaca (chiar dacă cina a întârziat puţin, pentru că n-am luat în calcul timpul de fierbere mult mai lent, în condiţiile altitudinii ridicate). Am fi continuat şi cu mititei, dar n-am găsit carne de oaie şi nu se făcea să stricăm reţeta…
