Stefan Caraman - Bucataria din coltul paginii

Cald de te topesti! Dupa o noapte de racoare la Sfantu Gheorghe, drumul de patru ore cu vaporul inapoi la Tulcea mi-a scos fitele de chibit de balta din cap si mi-a aruncat in brate dudui ba blonde, ba brune, cu chiciura frigiderului adunata broboane pe cutii.

Dunarea bolboroseste sub noi, verde si calaie ca o supa de mazare uitata peste zi, pe masa, la soare. Iar timpul nu-l mai socotesc dupa cum imi striga ceasul de la mana, ci-n chioraituri de mate. Si asta pentru ca machedonul meu preferat (nu ca as cunoaste multi, da’ am atatea exemple negative ca la mine, cu asta floare, chiar s-a facut primavara!), dramaturgul Stefan Caraman vrea musai sa ma scoata din regimul, oarecum autoimpus, de peste. Ca e, nu e dezlegare-n calindar, in Delta bifezi de frupt si-n zilele de post! Ei, de parca s-or supara hahulii! Tot tin ei randuiala pe stil vechi, de nici la biserica nu-ntelegi ce zice popa! Da’ nici ei! Ca-i slava veche, de n-o mai vorbeste nimeni. Ma rog, alte bordeie...

DOM’ DIRECTOR. "Buna ziua, dom’ director", tin eu sa dau oficial binete in fata sediului de banca dichisit, din buricul targului, cu soarele dandu-mi palme fierbinti pe unde ma nimereste. Plecam repede de-acolo, spre promisiunea racorii unui apartament "la doi pasi de-aici", dar care mie imi pare nespus de departe. Conduc scuipandu-mi in palme, de parc-as fi la sapa. Am lasat masina doua minute in soare, iar acum volanul incins parca vrea cu tot dinadinsul sa-mi pastreze pielea drept suvenir. N-are noroc, pentru ca ajungem repede din urma locul umbros din bucataria mult laudata. Dar n-apuca Stefan sa se aseze bine, vizavi de mine, ca si ocup masa cu intrebarea care ma piscase destul la limba!

"Am terminat ASE-ul in ’92 si m-am angajat direct in banca. Pe-atunci n-aveam nici un gand sa scriu", incepe sa-mi dea lamuriri pe indelete gazda mea, sa-i zic dramaturg, sa-i zic director... Aflu eu. "Apoi, o data cu aparitia revistelor «Rocker», ca rock-ul era inca foarte puternic in anii aia, apoi «Pop, Rock’n’ Show», am inceput sa scriu. Dar nu articole obisnuite, ci ceea ce, cu un termen pretentios, s-ar putea numi eseuri. Dar hai sa mancam ceva, ca eu sunt lihnit", incheie Stefan "eseul" si-mi striveste intrebarea ce-si gasise culcus pe masa, sub greutatea unei farfurii cu branza proaspata de oaie, niscai castraveti si vreo patru rosii. Si-i dam burtii intaietate.

"Inainte de ’89 eu citeam revista «Flacara»", se dovedeste amicul meu un mesean adevarat si-si continua istorioara. "La cativa ani de la Revolutie, de curiozitate, un fel de «hai, sa vad ce mai scriu aia», am cumparat-o din nou. Si-am dat de rubrica lui Alex Stefanescu «Masina de scris», unde el anunta ca oricine are ceva scris sa trimita la redactie. Un fel de «talent scout», mi-am dat eu seama mai tarziu. Nu stiu ce m-a facut sa-i trimit unul dintre articolele pe care le publicasem deja. Si i-a placut! A scris in termeni chiar elogiosi despre el."

INTAMPLAREA. "Apoi a aparut un concurs de literatura pe la Arad, unde iarasi am trimis unul dintre textele deja publicate in revistele de rock. Si-am luat un premiu care consta in tiparirea unei carti! Dar nu-ti spun ca a trebuit sa scriu toata vara ca sa pot publica, pentru ca n-aveam destule texte pentru un volum! A fost cartea, desi eterogena ca structura, la care am avut cele mai multe cronici. Iar de-atunci incoace numarul de cronici a scazut cu fiecare nou volum al meu. E drept ca nici nu prea am mai trimis carti la critici." Pauza cu talc.

OFURI. "Nu prea am incredere in critici!", apasa. "Nu ma refer si la cei de teatru. Scriind si pentru scena, am inceput sa-i cunosc si pot sa spun ca multi dintre ei chiar stiu ce vorbesc. Dar in ceea ce-i priveste pe criticii literari... Atat de multe cronici se fac la comanda, doar pe baza de simpatii si antipatii, ca nici nu merita sa mai vorbim. In plus, au toti impresia ca trebuie sa ai o biblioteca in spate ca sa poti sa scrii, cand, de fapt, e suficient sa fii creativ. Hemingway tragea cu pusca in safari sau se distra cu Fidel Castro si tot a fost urias. Jack London umbla de nebun pe mare si tot a ramas Jack London. Dar Nicolae Manolescu n-o sa ramana in literatura lumii! Poate un Cartarescu care, nota bene, e un literat. Uite ca s-a intamplat si-n Romania! Dar, hai sa facem si-o mancarica mai calduta..."

Restul e povestea vorbei. Caci din vorbe traim noi, cei de pe-aici. Si cum si la vorbit, dar indeobste la mancat, ne-apucam care cum poate sa-si fluture falcile, sa le dam de lucru, laolalta cu pachetul promotional de 32 de dinti primiti de la Mama Natura. Care cum si i-a pastrat...

"Atunci cand scrii tu insuti, greu te mai poate surprinde cineva cu ceva. Incepi sa privesti cu ochiul profesionistului si incerci sa-i diseci mecanismul fara sa vrei. Bine, e drept, povestea e una si se tot rescrie de mii de ani" - Stefan Caraman, dramaturg

MANCARE MACHEDONEASCA

Pai, dac-ar fi sa vorbim de mancarea asta machedoneasca, tre’ sa stii ca-i una chiar din inima Balcanilor, cu ce exista aici, pe la noi, mai bun. Adica sosuri, tata! Sosuri ca cel de ardei iute stins cu rosii si dres cu zahar, de te arde de mai vrei si tot cu el stingi usturimea! Da’ tre sa cam ai stomacu’ bun! Dar o mancare buna e cea in care fierbi in sucul lor vreo sase rosii taiate cuburi, adaugi 3-4 ardei copti taiati fasii, mai lasi nitel sa fiarba si adaugi branza proaspata, musai de oaie. Mananci si sia cresti mari, pui di fleare!

CRITICA

Cred in criticii de teatru pentru ca, daca o carte o cumpara unul si-l mai poti pacali ca-i proasta, un spectacol il vad poate mii de oameni. Pe de alta parte, nu cred in dramaturgie, ca gen literar. Cand scrii teatru, scrii pentru scena, nu pentru volum. Textul este o componenta a spectacolului si se supune necesitatilor lui. Piesa mea care se va juca la Teatrul "Tony Bulandra" din Targoviste, "Calul soldatului", cu Radu Claudiu Sandu (foto), in regia Cameliei Hancu, n-a aparut niciodata in vreun volum! Un poem exista in sine, un text de teatru, nu!