Sărbători prea puţin fericite!

Am primit "comanda" să scriu un articol în avans. Pe ultimul l-am scris acum trei zile. Mă gândesc că ar fi o ipocrizie să îmi imaginez ce aş fi făcut într-o săptămână şi să scriu ca şi cum ar fi trecut mai multe zile. Ultimele trei zile înaintea redactării acestui jurnal au fost pline de muncă şi de lucruri obişnuite, cotidiene.

În plus, au fost doar multă dezamăgire şi multe gânduri controversate legate de noul (vechi) Guvern. Mi se pare că trăim într-un cerc în care nu mai simt decât ură, scârbă şi dorinţă de trai în alt timp şi alt spaţiu geografic. Pentru că acesta pare blestemat.

Spuneam şi în jurnalul trecut, cei mai mulţi prieteni de-ai mei se gândesc să plece din ţară. Pentru că se simt încorsetaţi să îşi mai facă un viitor aici. Oare nu îi pasă nimănui de asta? Nu am decât o nelămurire: oare cum poate un om să se simtă bine ştiind că nu este dorit şi totuşi să se ambiţioneze să obţină puterea cu orice chip, în condiţiile în care e conştient că nu o poate face decât ori fraudând, ori mituind, ori minţind. Cum e să nu ai pic de demnitate şi de diplomaţie? Şi cum e să dormi liniştit ştiind că dimineaţa te trezeşti şi te duci într-un loc pe care l-ai ocupat abuziv împotriva voinţei majorităţii unei naţiuni?

Poate că ar merita să plece toţi tinerii, toţi oamenii cinstiţi şi capabili şi toţi profesioniştii şi să rămână ţara asta goală şi meschină. Să rămână guvernanţii care să se guverneze între ei! Am avut atâta bunăvoinţă şi atâta încredere, am ascultat păreri de genul "lasă, că o să vezi că o să fie bine", "că nici ceilalţi nu sunt mai buni", "că o să fie o coaliţie care o să se lupte şi pentru drepturile oamenilor de rând", dar nu e aşa! Nu este deloc aşa! Cine se mai amăgeşte încă, să nu o mai facă, pentru că va fi din ce în ce mai rău. Va fi un rău! Puţin şi Des!

FERICIREA PERSONALĂ - CE LUCRU MĂREŢ!
Zilele trecute am căutat un meseriaş bun care să îmi facă o ştampilă din zinc pentru o imprimare pe piele. După multe căutări şi întrebări, într-un final, am aflat de un domn, "nea Viorel" care este zincograf (nici nu ştiam că mai există aşa ceva) şi care mă putea ajuta. Unde îl găsesc? Mi s-a spus unde, undeva unde lucrează nişte oameni parcă uitaţi de lume şi de lumina zilei, toţi extrem de profesionişti şi specializaţi, artişti din vechea gardă a artiştilor Fondului Plastic de pe vremuri. Am ajuns la atelierele lor. Câteva zeci de câini puseseră stăpânire pe grădiniţele complexului.

M-au întâmpinat tăcuţi, paşnici, cu privirile triste ale unor animăluţe care nu ştiu că există şi alt spaţiu şi nici nu vor să ştie decât de acela unde trăiesc ei. Pentru că acolo există nişte oameni care vin zilnic la muncă şi au grijă şi de ei. Nea Viorel are deja peste 55 de ani, dar arată de 35 şi are simţul umorului. Este atât de pasionat şi de mulţumit de ceea ce face încât m-a cucerit în câteva secunde, uitând că am urcat o scară care abia se mai ţine şi că e frig şi că totul arată ca într-o fabrică veche comunistă. Datorită şarmului lui şi atelierul lui devine dezarmant de plăcut.

Deşi arată exact ca acum 30 de ani, cu doar ceva aparatură în plus, complexul de ateliere nu beneficiază de nici un fel de îmbunătăţiri, sponsorizări sau investiţii (minime) din partea statului sau a cuiva. Cu mândrie îmi arată fiecare maşinărie în parte şi fiecare piesă, soluţie, culoare şi îmi explică în detaliu ce face şi cum face. Este fascinat de munca lui. Văd monede, plăcuţe din bronz inscripţionate, trofee din argint şi bronz, stanţe cu nume şi branduri celebre şi extrem de bine vândute, instituţii ale statului şi companii imense, patronate de persoane "influente", potente financiar.




Mă întreb cum e posibil ca aceşti clienţi să nu poată strânge un fond minim pentru îmbunătăţirea condiţiilor în care se află aceste ateliere şi pentru o minimă consolidare şi renovare a clădirii, în condiţiile în care aici vin şi îşi comandă diverse produse pe care le folosesc pentru marketing şi PR-ul care le aduce venituri fabuloase. Îl întreb cât câştigă şi îmi spune că lui îi e bine, ia câteva zeci de lei pentru o stanţă mică, o sută, două pentru una mai mare. E bine când are comenzi mai mari. Stă de dimineaţa până seara târziu în atelierul gri mohorât, fără încălzire proprie, dar acela este universul lui minunat. E viaţa lui. M-a rugat să nu fumez, pentru că "nu este sănătos". M-am conformat. Am rămas clienta lui fidelă.

DEPARTE DE NEBUNIE
De când mi-am inaugurat noul showroom am descoperit la colţul străzii, la parterul unui bloculeţ vechi gen vilă, un mini bistro, un fel de bucătărie aparent banală, care vinde produse calde şi proaspăt gătite într-o fereastră. Iniţial am trecut cu maşina de câteva ori pe acolo, dar nu mi-a atras atenţia. Într-o zi, lihnită de foame după zece ore în care băusem o cafea şi o apă plată, m-am încumetat să mă duc să văd ce e acolo.

Recunosc, mai mult din lipsă de timp şi datorită faptului că nu există altceva de luat rapid în zonă. Am privit pe ferestruica cu "termopane" (vorba cântecului). M-a izbit un miros de bucate pe care l-am mai simţit ani mulţi la bunica mea în bucătărie. Ceva unic. M-a luat ameţeala de foame şi de poftă. În spate, un domn tuns scurt "cool", cu ochelari, un bătrânel simpatic şi vorbăreţ găteşte. Din pasiune enormă. Cu talent. Asta a făcut toată viaţa. La cele mai mari restaurante şi hoteluri din Bucureşti.

Este dedicat acestei meserii, învârte chiftelele, şniţelelele şi clătitele pe nişte aragazuri enorme profesionale. Ciorbele şi supele şi absolut toate mâncărurile sunt dumnezeieşti, pur şi simplu mănânc în fiecare zi acolo, o dată pe zi, şi nu-mi mai trebuie nimic. Bistroul se numeşte "La Cantină" şi mai nou au început să facă şi livrări în oraş. Sarmale, cârnaţi (făcuţi în casă), salată de boeuf, salate la comandă, ciorbă de burtă, ŕ la grec (absolut fantastică), pârjoale de legume, piure de cartofi (ţi se topeşte în gură), pastramă de berbecuţ, murături, clătite cu gemuri şi dulceţuri - toate făcute în casă, în stil ardelenesc.

Toate acestea şi tot ce îţi doreşti se gătesc în 15 metri pătraţi, la preţuri penibil de mici, de un vestit bucătar care nu a mai vrut să plătească 2.000 de euro chirie inutilă într-un oraş cu multe restaurante cu ştaif, dar şi cu multe fiţe, frecventate de snobi şi doamne care sunt la dietă sau nu suportă sosul şi mirosul ciorbei de burtă. Tot cartierul din zona Armenească îşi ia mâncarea de sărbători de la "La Cantină", un loc pe lângă care treci fără să bănuieşti măcar ce poate fi acolo.

La fel ca şi nea Viorel, aceşti oameni rari, unici, parcă de pe altă planetă, fiecare cu talentul şi cu pasiunea lui, au înţeles că poţi să ai spaţiul tău, libertatea ta, filosofia şi regulile proprii şi să fii mulţumit şi liniştit. Departe de nebunia şi lăcomia din oraş. Aceşti oameni ştiu ce înseamnă să ai dimineţi senine, seri liniştite în familie, timp liber şi se bucură de lucruri mărunte şi cu adevărat importante pentru suflet. Îi invidiez (cu admiraţie), pentru că au găsit calea spre încrederea în sine şi înţelepciunea de a face exact ceea ce le place, cum le place şi de a trăi frumos.
Pe curând.