Evandro Rossetti, o Fecioară virgină!

de Dana Andronie | 12 Mai 2008 • 00:00

BELLISSIMA ● La 59 de ani are soţie, copii, dar nici un CD
Tata, Alberto, cînta din voce. Mama, Maria, era mamă şi atît. Doar pentru asta se născuse. El, fiul, Evandro, e medic şi muzician. Sau muzician şi medic, dacă e să ne luăm după ordinea întîmplărilor din destinul său.

Piesele "În drum" (versuri George Topîrceanu), "Cosma Răcoare" (Nicolae Labiş), "Cîntecul inorogului" (Dorin Tudoran) sau "Astăzi eşti frumoasă" (Adrian Păunescu) s-au făcut auzite din gura, chitara şi sufletul lui (de folkist) Evandro Rossetti, pe jumătate român, pe jumătate italian.

Jurnalul Naţional: Ce vă leagă de România?

Evandro Rossetti: Multe! Tata, Alberto, a fost luat prizonier de ruşi şi repartizat în lagăr la Plopeni. După ce a scăpat a ajuns în Bucureşti, unde a întîlnit doi prieteni. Unul din ei a devenit între timp unchiul meu, pentru că s-a căsătorit cu sora lu’ maică-mea. El cînta la chitară, celălalt prieten, la acordeon, iar tata cînta din voce. Toţi trei erau seara la Restaurantul Wilson, în deschidere la Maria Tănase. Tata a cunoscut-o pe mama, Maria Chirculescu, în Bucureşti şi s-a căsătorit în 1946 prin corespondenţă. După ce războiul s-a terminat, el a trebuit să se întoarcă acasă, în Italia. Mama nu putea să-l urmeze, fiindcă n-avea actele necesare. Ea a reuşit să vină în Roma abia după un an. Acolo m-am născut eu şi cele două surori. Una din ele a murit la 22 de ani de leucemie.

La Athènèe Palace

Cînd aţi văzut pentru prima oară România?

La 17 ani. Atunci s-a întors mama în ţara ei. După 20 de ani... Ne-a adus să-i cunoaştem părinţii. Eu am revenit în România trei ani mai tîrziu, în 1969. N-am stat mult, a trebuit să plec în armată. După ce am terminat cu milităria am vrut să fac altceva. Şi în 1973 am venit în România, unde era bunica.

Atunci a început destinul să-şi facă treaba.

Da. Am intrat la Facultatea de Stomatologie. Dar cîntam şi la Athènèe Palace, unde cîştigam 1.500 de dolari pe săptămînă. Era o sumă îngrozitoare! Aşa se plăteau artiştii străini... Acolo l-am întîlnit pe Johnny Răducanu, care nu putea să mă suporte. Eu cîntam doar cîteva minute şi luam bani frumoşi. Într-o seară, dintr-una într-alta, m-a întrebat dacă nu cumva am vreo legătură cu acel Rossetti care cînta în deschiderea Mariei Tănase. După ce i-am răspuns că acel Rossetti era tatăl meu, Răducanu mi-a zis: "Doamne, eu eram ăla care se urca pe scări, să-i văd mai bine pe italienii care cîntau minunat!". De atunci am rămas prieteni.

Cine a fost biletul dumneavoastră de intrare la Cenaclul Flacăra?

Aveam cîntări la Clubul de la Facultatea de Medicină, unde invitau tenori. Jimmi (n.r. – Sorin Minghiat) m-a introdus în Flacăra. Apoi l-am cunoscut pe Vintilă, pe Doru Stănculescu. Am început să merg cu ei prin case şi apoi la spectacole... Cu Cenaclul am străbătut toată România.

Cîţi ani aţi cutreierat cîntînd ţara mamei dumneavoastră?

Cinci ani. Am trăit frumos! Eu şi cu Doru Stănculescu, cînd ne îmbătam, ne băgam în pădure să vedem luna şi lupii... Niculae (n.r. – Nicu Alifantis) era mai programat. Noi eram nebuni de-a binelea... M-am întors definitiv în Italia după ce am terminat lucrul la "După melci" al lui Niculae (n.r. – Evandro a contribuit la realizarea albumului cu chitară, doublesix, cobză, voci). Am lucrat foarte mult cu Niculae şi eu am ceva din el în mine şi el are ceva din mine în el. E firesc! Însă mi s-a părut că ceva nu mai mergea aşa cum trebuia. Nu mai era frumos... Am simţit că trebuie să mă întorc în Roma. La şase luni după ce am revenit în Italia mi-a murit sora cea mică.

Cetăţenie română"

Aţi început altă viaţă.

Da. M-am căsătorit cu Lorella. Avem doi copii: Luca şi Elisabeta. Băiatul are 21 de ani, fata, 23. Mi-am deschis un cabinet stomatologic... Dacă pînă în acest moment ploaia şi-a văzut cuminte de ale ei, aici a intrat şi ea în discuţie. Era precipitată, revoltată şi nesătulă. Nu mai contenea cu vorbele, pardon, cu picăturile. Tuna şi fulgera de supărare! Am acceptat-o ca partener de discuţie, fără să renunţăm la locul nostru de pe veranda casei lui Nicu Alifantis...

Aţi cerut cetăţenia română?

Acum vreau s-o fac. Mama a murit acum opt ani. Ea nu şi-a mai văzut ţara de atunci, cînd ne-a adus să ne cunoaştem bunicii. Iar familia mea nu a văzut niciodată România. Dar eu vreau să am şi cetăţenia română. De foarte multe ori, românii m-au făcut să mă simt străin. Asta m-a durut foarte mult, fiindcă eu credeam că nu mai sînt de mult străin. (Ploaia are din nou ceva de zis şi intervine cu cîteva acorduri de tunete.)

Vă întoarceţi la muzică la 59 de ani?

Şi? Sînt o Fecioară virgină! Sînt Fecioară, după zodiac, şi virgină după CD (rîde). Electrecord nu a vrut să înregistreze nimic cu mine. Eram străin. Aş fi intrat într-o logică perversă a drepturilor de autor. ("E o tînără speranţă", îmi suflă Nicu Alifantis). Da, sînt o tînără speranţă. E cam dificil, după 27 de ani, să cînt din nou. (Deja ploaia se dădea în concert. "Ce spectacol de sunet şi lumini!", exclamă Nicu Alifantis. Nu ne-am lăsat impresionaţi, am apăsat pe aceleraţie şi am continuat discuţia...)

Muzica e o boală de care nu vreţi să vă trataţi.

Da, aici rămăsesem... Am vorbit cu Andrei Păunescu, care şi-a adus aminte că el cîntă la chitară, pentru că eu i-am pus chitara în mînă... Mi-a mulţumit... E frumos ce-am auzit! Dacă un Păunescu îţi mulţumeşte! Acest lucru nu se întîmplă în fiecare zi... Am avut mult noroc. Nu sunt prost, dar am avut noroc.

La noroc au lucrat şi femeile?

Da. Am avut femei care m-au ajutat şi spiritual şi material.

Ce aţi învăţat de la femei?

Să gătesc, tot! Un bărbat, dacă n-are o femeie, nu e nici măcar jumătate din ceea ce ar putea fi.

Şi un bărbat care are o sută de femei?

Se numeşte Califul din Bagdad (rîde). Îţi trebuie mulţi bani ca să ai şi mai multe femei. Şi e nevoie să fii foarte inteligent, pentru că, dacă spui minciuni, trebuie să-ţi aduci aminte!