“Bună ziua, domnule Eminescu!”

Gânduri despre Poet. Amintiri. Idei. Despre Mihai Eminescu, oamenii care l-au cunoscut vorbesc cu respect. El, poetul, îţi impunea acest respect. Prin felul său de-a fi. În ochi aveau un univers, în minte, gânduri pentru o eternitate.

Mărturii - Amintiri despre poetul naţional

Gânduri despre Poet. Amintiri. Idei. Despre Mihai Eminescu, oamenii care l-au cunoscut vorbesc cu respect. El, poetul, îţi impunea acest respect. Prin felul său de-a fi. În ochi aveau un univers, în minte, gânduri pentru o eternitate.

Poeţi, prozatori, politiceni, autori. Toţi vorbesc despre Eminescu. Noi vă aducem vorbele lor, creionăm un portret din cuvinte alese, din frânturi de amintiri. De ajutor ne este cartea lui Vladimir Dogaru. “Ei l-au cunoscut pe Eminescu”.

Ochii Universului pierdut. Autorul V. Dogaru scrie că “frumuseţea chipului lui Eminescu – care era aşa de frapantă, încât «nimeni nu l-ar fi văzut fără să întrebe cine este» – îl definea încă de la început ca pe un intelectual ieşit cu totul din comun”. Pentru autor, elocventă este mărturia lui Iacob Negruzzi. În toamna lui 1870, Negruzzi, fără să-l fi mai văzut înainte pe Eminescu, îl recunoaşte la Viena, într-o cafenea, dintr-o mulţime de tineri studenţi, după “ochii vii şi visători”, “zâmbet blând şi melancolic”, “frunte înaltă şi inteligentă”. Negruzzi povesteşte că “Erau mulţi adunaţi în ziua aceea, unii păreau mai inteligenţi, alţii mai puţin, dar toate figurile aveau expresiuni comune, încât îmi zisei că Eminescu nu poate să fie printre dânşii. Deodată se deschise uşa şi văd intrând un tânăr(...) cu ochii vii şi visători, cu părul negru, lung, ce i se cobora aproape până la umeri, cu un zâmbet blând şi melancolic, cu fruntea înaltă şi inteligentă(...). Cum l-am văzut am avut convingerea că acesta este Eminescu şi fără un moment de îndoială, m-am sculat de pe scaun, am mers spre dânsul, şi, întinzându-i mâna, i-am zis: «Bună ziua, Domnule Eminescu!»“. Iar completarea finală a chipului tânărului Eminescu o aduce Ion Luca Caragiale. “Era o frumuseţe! O figură clasică, încadrată de nişte plete mari negre, o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru”. Al. Vlahuţă aminteşte şi el de glasul poetului. “Avea un glas profund muzical, umbrit într-o surdină dulce, misterioasă, care dădea cuvintelor o vibrare particulară, ca şi când venea de departe, dintr-o lume necunoscută...”.

Muzicantul. Mâinile ce l-au plămădit din lutul iubitei lui Românii i-au dat puterea de a scrie precum îngerii, fie poezii, proză, filosofie. Dar, nesătule parcă în a-i dărui acestui pui de om calităţi menite să-i aducă nemurirea, Mâinile Creatorului i-au dat lui Eminescu, cel cu nume de Arhanghel, şi un glas frumos, minunat potrivit cu firea sa. Chiar el îi mărturisea Veronicăi Micle, iubirea lui cu chip de înger, că: “Regret amarnic că n-am învăţat muzica, căci din copilărie, mama, care avea un glas fermecător întrecându-se cu tata, care cânta ca un adevărat artist din flaut, descoperise în mine şi o ureche remarcabilă de muzician”.

Vladimir Dogaru scrie în volumul său că Eminescu, care copilărise la ţară, iubea mult cântecele populare, pe care le cânta cu mare plăcere. Printre acestea se afla, după cum povestea Teodor V. Ştefanelli, cântecul devenit celebru în epocă, “Barbu Lăutaru”. “Când pronunţa Eminescu (cântând) versul: «Eu mă duc, mă prăpădesc/ Ca un cântec bătrânesc», era aşa de melancolic şi cuprins de atâta emoţie, încât mai că lăcrăma, iar când ajungea la versul: «Şi-nchinaţi câte-un pahar: Lui Biet Barbu Lăutar», îşi ridica paharul – dacă eram la pahare – ciocnea cu noi, îl golea dintr-o dată, stând apoi lung timp dus pe gânduri”.

Tot V. Dogaru scrie despre marele nostru poet naţional că în perioada în care era gazetar la Bucureşti, cu accente de profundă jale cânta Eminescu doine, pe care le auzise în peregrinările întreprinse în anii tinereţii prin Ardeal. O mărturie în acest sens oferă D. Teleor, poet. “Mergeam la birtul lui Şerbănescu din Hanul Kiriazi. Eminescu, după oarecare timp(...) începea să cânte doine din Ardeal, aşa cum le cântă mocanii, şi cânta câte o oră întreagă. Ardelenii de la masă plângeau cu lacrimi”.

Doi prieteni de nedespărţit

Când vine vorba de prieteniile lui Mihai Eminescu, nu-l poţi uita pe Ion Creangă, marele său prieten. Cei doi, deveniţi aproape fraţi, au trăit împreună atâtea bucurii şi tristeţi, încât nu poţi trece cu vederea o povestire ce-i are în prim-plan. Povestirea, luată din acelaşi volum “Ei l-au cunoscut pe Eminescu”, a lui V. Dogaru, îl are ca autor pe Gh. Panu, coleg cu Eminescu şi Creangă la Junimea.

“Din cele dintâi zile s-a stabilit mare prietenie între Creangă şi Eminescu, sau mai drept Eminescu a fost cuprins de o mare dragoste pentru Creangă.(...) Legătura se stabili astfel, încât pe urmă mai nimenea nu mai văzu pe Eminescu fără Creangă şi pe Creangă fără Eminescu; amândoi veneau la Junimea, amândoi ieşeau de la Junimea(...). Ce făceau ei? Unde se duceau? Ce vorbeau oare zile, nopţi întregi? Ce făceau şi unde se duceau, ştiu. Plecau amândoi şi se înfundau pe la vreun crâşmar de prin Tătăraşi, Pâcurari sau Nicolina, adică prin părţile exterioare ale oraşului. (...), se puneau să trăiască o viaţă simplă şi primitivă. Era o plăcere pentru ei ca să se aşeze într-o odaie din fundul unei crâşme, pe lăviţi de lemn, cu braţele rezemate de o masă murdară, serviţi de un băieţel naiv. (...) înaintea unui pahar de vin, stăteau toată noaptea, dacă crâşmarul le dădea voie. Când crâşmarul voia să închidă, ei plecau în altă parte a oraşului, unde ştiau că localul stă deschis până la ziuă, şi vorbeau, vorbeau, vorbeau şi iar vorbeau, dar şi beau”.

Articol realizat în colaborare cu Arhivele Naţionale