Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre dispret si noutate (de prost gust) am vorbit cu domnul academician Razvan Theodorescu. "Un mare scriitor francez, Jean Cocteau, spunea: «Orientul incepe acolo unde nu se mai intretine nimic». Intr-un fel, noi suntem, in materie de monumente, de grija pentru monumente, niste orientali, asa cum ii descria Cocteau. Sustin cu durere, dupa o viata de studiu, ca romanii nu au nici un fel de respect pentru trecutul lor construit." Boala din zilele noastre are radacini vechi. "Sunt cunoscute acele intamplari de la sfarsitul epocii fanariote, in care domnii de la Bucuresti cedau unor negustori, care fabricau gheata si alte lucruri, beciurile domnesti, de la Targoviste. Sunt cunoscute cazuri in care biserici si palate importante erau jefuite. Un calator care trece la cateva luni dupa decapitarea lui Brancoveanu la Stambul, ne descrie domeniul de la Mogosoaia, devenit un fel de taverna si cu tot ceea ce decurgea de aici. A fost si perioada epocii moderne, cand monumentele au devenit o emblema cautata si apreciata, chiar daca, intr-un spirit care, fiind al romantismului tarziu si al influentei franceze, a dus la distrugerea vechilor monumente si la construirea unora noi." Dar a venit comunismul si monumente de arhitectura – de la statui la spitale – au fost executate!
Distrugeri
"Ceea ce a urmat, odata cu momentul comunist si ceea ce s-a accentuat, odata cu momentul postcomunist, tin de halucinant, de catastrofa! Nicaieri nu s-a intamplat asa ceva in spatiul Europei Rasaritene. Distrugerile de monumente, distrugerile de biserici, in primul rand, neglijenta cu care s-a tratat problema vechilor conace. Noi aveam sute si sute de conace boieresti sau de castele sau de curii cum se numeau ale magnatilor unguri din Transilvania, care puteau sa arate prin interioarele lor, prin arhitectura lor, europenitatea profunda a acestui spatiu, dar si cele din Oltenia pana in Muntenia si Moldova. E interesant ca unele au fost totusi mentinute, pentru ca au devenit centre de gospodarie colectiva, de IAS-uri si pana in 1990, macar schilodite, au existat. Dupa ’90, democratia noastra, debordanta, a lasat loc distrugerilor masive si avem situatii absolut de nedescris. Am sa va dau un exemplu personal. Eu, care totusi, alaturi de altii, am protestat in epoca Ceausescu fata de distrugerile de monumente si am tras unele consecinte, dupa ’90, am devenit presedinte al Comisiei Monumentelor Istorice; ei bine, unul dintre motivele pentru care am demisionat in 1995 din aceasta functie a fost acela ca se distrugeau monumente si nimeni, nici o autoritate, nu facea absolut nimic. Tin minte, pe Strada Eminescu, o casa de o foarte mare frumusete, o casa de secolul al XIX-lea, era lasata sa se prabuseasca, pentru ca sa se foloseasca terenul, sa se ridice altceva." O practica foarte frecventa in zilele noastre.
"Cand am devenit ministru am incercat sa reglementez acest lucru printr-o lege a monumentelor care, totusi, e extrem de permisiva si imi reprosez faptul ca a fost atat de permisiva. Exista un caz zguduitor pe Soseaua Kiseleff. Nu departe de frumoasa Ambasada a Suediei e o casa in care candva se aflau ateliere de pictori, un«Cap de copil» al lui Brancusi. Casa a fost la un moment dat abandonata; se prabuseste, iar in jur este o jungla." Dar revolta se aduna oriunde ai merge prin tara.
"Cazul cel mai revoltator insa l-am constatat in primavara aceasta. Ducandu-ma la Targoviste, niste profesori de istorie mi-au spus: «Domnule profesor, stiti ca din casa Vacarestilor din comuna Vacaresti (Dambovita) nu se mai pastreaza nimic!?». Eu stiam, din studentia mea, din epoca in care faceam cercetari in zona, ca existau inca ruine vizibile ale casei si ale capelei poetilor Vacaresti, fara de care literatura romana nu poate sa inceapa. Ei bine, m-am dus acolo si n-am mai gasit absolut nimic. Niste beciuri acoperite de pamant si biserica, ruinata complet. Se mai pastreaza pisania, care sta si ea sa se prabuseasca. Nimeni nu se intereseaza de nimic! Facem toate festivalurile judetene sau interjudetene, cheltuim bani si aceste monumente nu au pe nimeni care sa le apere. Duceti-va la Vacaresti! E un loc care fusese donat de sora faimoasei Elenei Vacarescu, ambasadoarea noastra culturala la Liga Natiunilor, Academiei Romane. Ei bine, Academia nu a apucat sa faca absolut nimic acolo, pentru ca a fost impiedicata de autoritatile locale. Duceti-va pe Strada Visarion si veti vedea ruina aceea, o casa de mare, o casa frantuzeasca, prabusita. Lipsa aceasta de interes a romanului, as adauga a intelectualului roman pana la urma, pentru trecutul sau construit, e absolut impresionanta. Duceti-va la Vacaresti, pentru ca acolo ai si literatura, si istorie, si ai si dispretul total, dispretul suveran pentru trecutul nostru! Facem mare caz de miturile istoriei nationale, dar cand este vorba despre monumentele lasate de marile personaje ale trecutului sau chiar monumente ale unor anonimi, care respira trecutul, e inacceptabil ceea ce se face."
Ne facuseram un obicei din a pune macar niste placute care sa aminteasca daca intr-un loc a stat un om celebru sau a avut o casa acolo. "Acum, nici placi nu se mai pun in unele locuri si nu vor sa mai stie ca au existat diverse lucruri. Intr-un fel, e mai dramatic decat ce se intampla in epoca lui Ceausescu. Se ridica o serie de cladiri hidoase. Monumentele, care nu mai exista sau care incep sa piara, pier, in plina democratie! Pentru cele care au pierit in dictatura macar noi, cativa, am putut sa protestam, acum, nici nu se mai face, nu ai unde sa faci un protest fata de un capitalism dezmatat si incult."
La Vacaresti
Am urmat sfatul domnului academician si am mers la Vacaresti. Oamenii se uita oarecum nedumeriti la tine atunci cand ii intrebi unde sunt ruinele Conacului Vacarestilor.
Desi atunci cand cauti informatii despre comuna Vacaresti, din Dambovita, singura mandrie postata pe internet suna asa: "Mai pot fi vazute in comuna ruinele Conacului Vacarestilor – monument de arhitectura laica. Ruinele conacului ce i-a apartinut familiei de scriitori Vacarescu (secolul al XVIII-lea) si ruinele capelei (1868)."
Conacul se afla intr-un minunat parc (de cateva hectare), iar la poalele delusorului, pe care se ridica cladirea, era un lac. Astazi, recunosti ca, acolo era un parc dupa prezenta unor copaci ornamentali.
Este un loc salbaticit, inconjurat de un gard "pus de Primarie", dupa cum ne lamureste doamna Valerica, pe care am intalnit-o intamplator. Iesise la cules de plante medicinale. Ne arata ce a mai ramas din conac. Un colt de zid si doua intrari naruite in beciuri. "Aici am facut gradinita. Era o cladire in care in anii ’50-’60, functiona gradinita satului. Mai tarziu, cand eram eleva, ne aduceau aici, in beciuri, sa sortam legume". Apoi, doamna Valerica a plecat la oras. Cand s-a intors, peste vreo 20 de ani, nu a mai gasit nimic. "Acolo jos, la baza dealului, erau niste scari care duceau la lac. Acum, nici lacul nu mai este, i-au schimbat locul. In lacul acela, ne povesteau noua batranii, cobora Elena Vacarescu si se scalda."
Locul este napadit de balarii, pascute de cativa cai care se ascund pe la umbra copacilor nobili. Au fost lasati acolo de oamenii care si-au facut o mica tabara, intr-un colt de parc. Pe timpul verii, stau la umbra si mai castiga si un ban: culeg florile de tei. Din teii Vacarestilor, teii care strajuiesc acum umbra aleii care ducea de la conac la capela ridicata pe la mijlocul secolului al XIX-lea. Parca nu te dor asa de tare cele cateva bucati de conac care se mai vad prin balarii, ca si cum ar fi gura unei babe stirbe, asa cum te doare descoperirea scheletului ciugulit de timp, ploi si oameni, a ceea ce a fost candva locul de reculegere al familiei Vacarestilor. Bisericuta iti da impresia ca nu vrea sa se predea. Agatata de doua resturi de zid sta pisania. Si, undeva, pe o coloana care acum sustine cerul, mai respira, cine stie cat timp, cateva ornamente.
Nu am stat mult la stafia conacului. Am plecat luand cu noi amintirile doamnei Valerica si cateva flori de tei. Cu multe veri in urma, aici se crea poezie, se asculta muzica, se intalneau diplomati. Se facea istorie.
