Muzica pentru lupi

Adrian Paunescu te uluieste nu nu-mai prin poezii, dar si printr-o proza de o factura cu totul speciala. Pro-za tulburatoare, din randurile ei mustind parabole si filosofii care te pun pe ganduri.

Adrian Paunescu te uluieste nu numai prin poezii, dar si printr-o proza de o factura cu totul speciala. Proza tulburatoare, din randurile ei mustind parabole si filosofii care te pun pe ganduri. Incepand de azi, vom publica in numerele noastre de duminica aceste nelinistitoare texte care-ti rascolesc sufletul si mintea. Cititi pentru inceput "Muzica pentru lupi".

Pamfil se trezise in acea dimineata pe neasteptate, intre lupi, in plimbarea lui prin padurea de langa oras. A scos vioara si a inceput sa cante. Era frig si instrumentul se dezacordase, cat de cat. L-a acordat continuand sa miste arcusul, in sus si-n jos, ca sa nu-i atate. Si asa, unii dintre lupi nu pareau multumiti de armonia a ceea ce el, vioristul orasului, putea sa le cante. Cand instrumentul a sunat perfect, lupii au devenit, insa, nervosi. Maraiau sinistru. Pamfil a avut impresia ca unii dintre ei se exprima in acord cu ceea ce reusea el sa interpreteze, in teroarea care-i racise trupul.

I-a simtit aproape. El continua sa creada ca muzica lui ii va induiosa. Astfel ar fi putut sa fie, din moment ce fiarele padurii hauleau conform cu vioara. Nenorocirea se apropia. Lupii venisera langa el. I s-a facut foarte frica. Probabil ca asta a si fost norocul lui. De atata caldura a mainilor si a gatului, de atata naduseala, cata cadea pe vioara, instrumentistul care nu accepta langa ureche nici scartaitul unei usi, de-atata muzica exacta, cata il stapanea, a inceput sa cante aiurea. Vioara i se dezacordase, violent, in maini.

A fost extraordinar. Paradoxul facea ca lupii sa se potoleasca, tocmai la aceste sunete, incet-incet. Ii linistea zgomotul tipator al arcusului prea rigid, miscat ilogic pe corzile dezacordate. Ii linistea si-i indeparta de cel ce, ingrozit de scena zgrunturoasa, in care era parca ingropat, se descalifica in propriii sai ochi, batjocorind muzica.

Aha, a inceput sa gandeasca Pamfil, asta e probabil bucuria lor, zgomotul. Lor nu le trebuie muzica. Asta-i dezgusta. Ei au alta lege. Doamne, fereste-ma de muzica, pana cand scap de lupii astia flamanzi!

L-au gasit in genunchi, aproape inconstient, miscand mecanic arcusul pe o vioara sparta, care nu mai avea nici farama de muzica in amestecatura ei de lemn, corzi, naduseala si par de lup.

Cand l-au intrebat ce s-a intamplat, Pamfil i-a privit strain si a dat sa spuna ceva. Nu s-a auzit decat un zgomot, care venea din gatul lui, un zgomot care parea sa fie sinteza dintre un urlet de lup si scartaitul unei usi ce tocmai se deschidea.

N-a mai putut vorbi niciodata. Mai canta, din cand in cand, in parcul orasului, de-i induiosa pe toti cei ce-l priveau. Iar cand treceau oameni cu caini, Pamfil radea speriat si-si dezacorda, in graba, vioara, cantand fara muzica, sacralizand zgomotul.
Muzica pentru lupi.
(din volumul "Mastile insangerate - Proze scurte din perioada 1969-2001", Fundatia Iubirea, Fundatia Constantin, Editura Paunescu - 2001)