O epocă în bucate

De curând, colega noastră, Veronica Bectaş, a publicat o carte de bucate mai puţin obişnuită. Paginile sale au ca punct de plecare reţete culinare din anii '80. În mod surprinzător însă, "77 Istorii şi reţete din Epoca de Aur" este o carte a tonurilor mai degrabă luminoase. E un volum despre victoria creativităţii gastronomice în anii gri ai lipsurilor alimentare şi materiale de la sfârşitul perioadei comuniste. Umorul, ironia şi autoironia, bucuria dată de ritualul gătitului la limită, din te miri ce provizii şi cu frica de "a nu se lua" lumina sau apa, satisfacţia unui troc alimentar reuşit, mulţumirea de a reuşi să aştearnă pe masă pentru copii cine ştie ce bunătăţi încropite cu ingrediente incredibile astăzi, dar cu pricepere alchimică alcătuiesc un volum reconfortant. Şi de citit cu nerăbdare.

Reţetele în sine sunt pretexte pentru evocarea subiectivă a câtorva decenii în care programul aberant de "alimentaţie raţională" girat de Ceauşescu a transformat viaţa oamenilor într-o cursă contracronometru pentru procurarea hranei. Înainte sau după orele de serviciu, românii îşi petreceau vremea pe la cozi sau aranjau schimburi de alimente cu vecinii, obţineau hrană pe relaţii ori caiete de matematică... pe ouă. La cozi mergeau la sigur dacă o cunoştinţă de rond în preajma obiectivului strategic îi anunţa la timp ("vezi că s-a băgat ulei") sau mergeau... "la plesneală" când alegeau să-şi investească util timpul liber pentru a-şi face rezerve strategice, oricând binevenite.

Într-o lume în care stăteai patru ore la coadă pentru a cumpăra "adidaşi" (de porc) sau "petreuşi" (de pui), forma de rezistenţă era hazul de necaz. Coada devenise locul unde se performau bancuri cu Bulă şi bancuri... culinare. Un astfel de banc, ce trimitea la măsura luată într-o perioadă, la sate, şi prin care ţăranii puteau să cumpere produse nealimentare doar pe ouă, şi nu pe bani, l-am găsit chiar între paginile cărţii. Orăşeanul îl întreabă pe ţăran: de ce nu-mi dai morcovii? La care ţăranul răspunde: Că e legaţi. De ce e legaţi? întreabă orăşeanul. De ouă, vine răspunsul ţăranului.

Răsfoind cartea Veronicăi Bectaş, cu texte pe care le-am savurat deja în paginile proiectului "Scînteia, Jurnalul anului 1989", mi-am amintit cum, copil fiind, subminam inconştient sistemul de alimentaţie raţională graţie unei pile. Familia noastră, deşi compusă din trei persoane, putea cumpăra zilnic două pâini în loc de una şi jumătate cât ni s-ar fi cuvenit. Teama de a nu fi turnaţi, neînţeleasă pe atunci de mine, o transformasem doar în grija de a strecura cât mai repede cele două pâini într-o sacoşă de pânză, prin care să nu se vadă. Cât stăteam la coadă, în medie o jumătate de oră, aveam timp să mă uit la tejghelele din stânga micii alimentare, unde erau vitrinele frigorifice mereu goale, cârligele de metal de care foarte rar se întâmpla să atârne nişte batoane uriaşe de parizer pe care în ziua următoare nu le mai regăseam. Era raionul de mezeluri şi carne, pentru mine doar un colţ inutil cu mobilier ciudat, alb şi bleu.

Potrivit autoarei, textele s-au coagulat în volumul de faţă, pentru ca oamenii să nu uite acele vremuri de care nu ne desparte chiar atât de mult. Şi pentru ca tinerii să afle despre ele şi altfel decât dintre pagini abstracte de manual. Căci bucătăria unui anume cotidian este revelatoare pentru civilizaţia unei epoci.