Recviem pentru Tănase (16)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Tufă, Ghionoaie şi Mână Lungă aveau de unde. Ştia şi el asta. Cerea partidul, şi când cerea, ei nu şedeau nici o clipă pe gânduri.
Cerea Ardeiaş pentru Premiile Oscar, care aduceau, nu-i aşa, fală şi prestigiu judeţului, tot ei săreau cu banii.
Mai cerea şi Marcela Cărămidă pentru nevoile spitalului. N-o putea refuza, întrucât ştiau că era ca şi cum cerea prefectul.

Asupra lui Mişu Irod se abătuse o boală ciudată ce se chema timbildingită şi care consta în plecarea la sfârşit de săptămână cu unii dintre subalternii săi cât mai departe de oraş. Se oferiseră să-i suporte ei tratamentul, care era destul de costisitor.
Numele bolii de care suferea procurorul-şef pătrunsese, în ciuda uşilor bine zăvorâte, până în arestul Poliţiei judeţene.

Unul dintre cei de aici a încercat să se folosească de el pentru a fi pus în libertate.
Timbilingită? Doctorii nu prea auziseră de aşa ceva.
- Ia zi, omule, ce te doare?
El a zis că maţele, dar n-a nimerit-o.

S-a plâns apoi de picioare. Dar n-a brodit-o nici de data aceasta. Nu i-a mers nici cu ficatul. Apoi, că boaşele. După care, capul. La urmă de tot a zis, uşor ruşinat, că-l doare-n cur. Părea să aibă dreptate. Dar aparatele n-au găsit pe nicăieri boala invocată, ceea ce însemna că ea nu exista. Printre arestaţi. Căci printre procurori existenţa ei era deja dovedită.

Unde mai pui că Minune prinsese mare drag de judeţul lor şi venea aici tot mai des, iar dacă venea, trebuia să şi plece. Dar nu putea să plece oricum.
Păi ce credeţi voi, îi lămurea Magiunescu, că prietenia cu un ministru e doar aşa pe ochi frumoşi? Ea trebuie să fie întreţinută.
Prefectul avea întotdeauna dreptate. Există ceva pe lume care să dureze de la sine?
Totul, de la firul de iarbă şi până la Dumnezeu, trebuie să fie întreţinut, ca să existe. Firul de iarbă e întreţinut de ploaie. Dumnezeu, de existenţa oamenilor.

Bogăţia lui Tufă şi Ghionoaie de Dumnezeu, nu Atoatefăcătorul ce-a zidit lumea şi pământul în şase zile, ci de ziditorul bisericii din marginea pădurii, a cărei lucrare a început de aproape şase ani şi nu se mai termină.
Dar puterea acestuia, care-i întreţine pe ei?
Pe ea cine-o întreţine?
Voi, bă, e vreo problemă?
Nu şefu'!

Până termină ăia de pictat biserica v-aţi şi recuperat banii. Că d-asta s-au făcut licitaţiile. Doar n-o să le câştige francezul ăla năzuros şi nici îngâmfatul de Nelu Nae.

Ziurel Colivă a fugit la Bucureşti să-l aducă pe pictor.
- Aşa tânăr?, s-a mirat prefectul când l-a văzut, ştiind, tocmai din pricina asta, că se va înţelege repede cu el. Şi s-au înţeles.
Înainte să iasă din biroul său i-a spus:
- Nici nu mă gândesc să nu-l depăşeşti pe Luchian.
- Ce Luchian, şefu'?, a sărit în ajutorul pictorului Ziurel Colivă. Garantez c-o să-l depăşească pe Giotto!
- Pe cine?
- Pe Giotto.
- I-auzi! Dar ăsta cine mai e?

N-a aşteptat să-i răspundă, deoarece a intrat secretara anunţând, aproape pierită, c-au sosit nişte ziarişti de la Bucureşti.

Pictorul şi cei din echipa lui au tras tare. Prin septembrie se uita din tavanul bisericii spre pământ Maica Precista cu pruncul în braţe. Pe la mijlocul lui octombrie se umpluse peretele dinspre oraş de sfinţi. În următoarele două săptămâni s-au ivit pe peretele opus tot felul de aripi. Mult mai mari decât cele ale păsărilor din pădurea alăturată. Erau aripi de îngeri. Fiindcă nu încăpeau toţi pe un singur perete, unii s-au mutat deasupra catapetesmei şi a uşii de la intrare. Erau acolo arhanghelii Mihail şi Gavril, Rafael şi Samuel, Zodkiel şi Uriel, apoi îngerii fiinţei şi cei ai iertării, îngerii păcii şi îngerii iubirii eterne, cei ai împăcării şi dăruirii. Nu puteau lipsi îngerii Sudului şi îngerii Vestului.

Dintr-un colţ încerca să răzbată la lumină îngerul decăzut Lucifer. Avea aripile frânte, dar nu ele îl ţineau pe loc, ci strânsoarea vopselelor. Era, din acest punct de vedere, la fel pentru toţi. Acestea făceau din zborul lor încremenit o închisoare din care nu putea evada nimeni. Nici îngerii libertăţii măcar.

Pe Lucifer îl trăgea Iadul în jos, se simţea vâlvoarea focului veşnic pârlindu-i tălpile, iar deasupra, apăsător, împiedicând parcă lumina să ajungă la păcătoşii care se târau spre văgăunile Gheenei, tronul înfricoşătoarei Judecăţi. Ehei, să fi strecurat pictorul printre aripile îngerilor şi pe cele ale unei păsări din vecinătate, se umplea biserica de viaţă!

Sfinţii, tot aşa de numeroşi ca şi îngerii, şedeau cu tălpile direct pe pământ şi se mirau de cât de mică este distanţa dintre Iad şi Rai. În orice caz, acolo în biserică se aflau foarte aproape.
Înainte de căderea iernii, zidul dinspre spital era populat de Adam şi Eva, de Sfântul Ioachim şi Ioan Botezătorul, Ioan Damaschinul, Maxim Mărturisitorul şi Maria Magdalena, Gheorghe din Cappadocia, Vasile Cel Mare, Nectarie din Egina, Epifanie de Salomina, Timotei şi Haralambie, Simion Petru şi Glicheria, Pavel şi Sebastian.

Parcă sprijinind cu spinarea bolta întreagă, din locul unde aceasta se întâlnea cu peretele altarului, cuprindea cu ochii toată lumea aceea de îngeri şi sfinţi, însuşi Dumnezeu. Cel mare, a cărui putere încercase s-o uzurpeze Lucifer. Cel mic se afla şi el acolo. Dar în altă parte. Aproape de intrare.
Era ca şi cum apăruse brusc în biserică, dar sfinţii nu-l primiseră înăuntru şi el, negăsind uşa, rămăsese lipit de zidul prin care voise s-o şteargă de-acolo. Pictorul nu făcuse decât să-i îmbrace chipul cu vopsea. Şi să scrie dedesubt: Ctitorul acestui sfânt lăcaş.

În realitate, Doru Magiunescu nu călcase pe acolo. Nici el, nici femeia din dreapta lui. Îi trimisese pictorului o poză din tinereţe, cu el şi nevastă-sa. Şi acesta îi mutase din poză pe perete, mărindu-le însă dimensiunile. Vârsta şi trăsăturile le păstrase.
Era, aşa cum şedea acolo, lipit de uşorul uşii, cu nevasta în dreapta lui, smerită şi tăcută, aşa cum îi sta bine unei neveste din partea locului, ca un dirijor al corului de îngeri de pe pereţi, numai că în biserică se auzea doar cântecul sturzilor şi piţigoilor de afară.

Cântăreţii dinăuntru tăceau.
Magiunescu părea să fie dirijorul muţeniei lor. La întrecere cu dirijorul celălalt, de deasupra iconostasului, care auzea cântecele, căci ei asta făceau, cântau pentru El, în vreme ce urechile prefectului nu desluşeau decât o mare şi înfrigurată tăcere.
Pădurii i-ar fi trecut poate supărarea, dacă ştia că se află şi un pom înăuntrul bisericii. De la pomul acesta, care se chema al cunoaşterii, se trăgeau toate relele omului.
Ce bine ar fi fost ca omul să nu vrea să ştie nimic. Umbla poate şi astăzi fericit prin grădinile Edenului. Şi dacă nu era aşa?
(Va urma)