Recviem pentru Tănase (22)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Pe urmă n-a mai venit nimeni, el a dat să se ridice, dar secretara l-a împins cu privirea înapoi pe canapea. A înţeles imediat că nu alesese bine momentul, căci îl răzbise foamea pe miliardar şi femeia care îi păzea uşa a scos dintr-un frigider o farfurie vârfuită cu mezeluri şi alta cu fructe, dispărând înăuntru cu ele.

- Săracul, a spus la întoarcere, n-are timp nici măcar să mănânce.
Masa a durat o jumătate de ceas.
- Ştiţi, şi-a luat până la urmă ziaristul inima în dinţi, mi-a spus că m-aşteaptă. Sunt cel cu copilul bolnav de...
- Toţi sunt cu câte ceva, domnule. Aveţi răbdare.
Chiar era cazul să aibă, deoarece au mai apărut câteva persoane acolo pe care Ghionoaie le-a invitat imediat înăuntru.

A rămas iarăşi singur, dar nu pentru mult timp, deoarece s-a deschis uşa şi-a intrat în secretariat o fată pe care o cunoştea. O chema Tiniţa Ambrozie. Era poetă şi o văzuse de câteva ori la ei în redacţie.
Ghionoaie a ieşit în întâmpinarea ei, dovadă c-o aştepta.
- Cum să nu fim sensibili în faţa frumosului, domnişoară. Se poate? Uitaţi aici plicul. Sper să v-ajungă. Şi-am o rugăminte, nu mă treceţi la sponsori. Poezia e la fel ca femeia. Trebuie iubită şi sponsorizată cu discreţie.

De când iubea fostul manipulant de butelii poezia? Se întâlnise o singură dată cu ea, cu poezia adică, în ziua aceea când se apucase Magiunescu să cânte prohodul satului românesc şi al pâinii. Uite că nu muriseră. Se putea spune că şi datorită implicării lui.
E adevărat că mânca şi el o pâine albă de pe urma lor. Ba mai dădea şi la alţii. În primul rând, celui care-l pusese, cum se zice, pe felie. Acestuia îi tăia felia cea mai groasă. Altora, aşa cum se întâmplase acum, le azvârlea doar firimituri, primind chiar mulţumiri pentru asta. Pe poetă o trimisese prefectul. Ce mare hoţoman, avea grijă să le spună la toate că nu se pricepe la poezie.

Tiniţă Ambrozie l-a observat abia acum, la plecare, pe ziarist. şi-a ţuguiat buzele, întrebându-l ce mai face. Ghionoaie s-a uitat intrigat la tinerelul ce se ridicase de pe canapea încercând să spună ceva, dar vorbele i se sfărâmau în gură, amestecându-se cu saliva.

- Dumneata eşti?...
- Cel cu copilul bolnav de...
- Aha. Uite cum stă treaba. Hai puţin încoace. La revedere domnişoară, sărut-mâna. Aşa. Deci tu eşti cel care se afla cu nebunul ăla în balon.
- Eu.
- Şi-au ieşit bine pozele?
- Care poze?
- Alea pe care le-ai făcut de sus. Adu-le încoace, împreună cu filmul şi pe urmă vorbim şi de...
- N-am făcut nici o poză. Nici măcar n-am avut aparat.
- N-oi fi avut, dar prin târg se vorbeşte altceva. Vino mâine cu pozele şi...
- N-am.
- Ce n-ai?
- Ce să aduc.
- Mie mi-a şoptit cineva la ureche c-ai avea.
- Ştiţi, jur pe... Dumnezeu mi-e martor, că n-am.
- Păcat. Mare păcat. Nu am nici eu, dacă n-ai tu. Aşa că mai gândeşte-te. Rodico, cheamă şoferul. Nu mai primesc pe nimeni. Gata pe ziua de azi. Iar tu, vino mâine cu filmul şi-o să fie bine, dacă nu...

Sandu Ghionoaie ieşise val-vârtej pe uşă.
Ziaristul se uita mirat la secretară care se uita la rându-i şi mai mirată la el, aşteptându-l să plece, ca să poată pleca şi ea.
Abia în stradă se dezmetici jurnalistul. Simţea nevoia să urle, dar nu izbutea să scoată un sunet.
De ce era aşa de sărat aerul pe care-l respira? Îl podidise plânsul, dar nu părea să-şi dea seama, aşa cum nu-şi dădea seama de faptul că venise noaptea între timp şi el pornise, fără să ştie unde vrea să ajungă, prin întuneric.

 

Ziurel Colivă venea zilnic să vadă cum merge lucrarea. Prefectul îi ceruse să-i zorească pe pictori, astfel încât până la Crăciun biserica să fie sfinţită. Pictura era gata. Nu chiar de tot însă, pentru că Luchian sau Giotto, cum îi plăcea directorului de la cultură să-i spună, zicea că mai are de dat cu nişte ceară pe pereţi, ca sfinţii şi îngerii să aibă o viaţă cât mai lungă. Ce vorbă era asta? Doar se ştia că aceştia sunt nemuritori. A fost suficient însă ca Ziurel să întâlnească ochii mustrători ai lui Magiunescu pentru a se lămuri că nu toţi cei de acolo se aflau în această situaţie. Oare n-ar fi trebuit să beneficieze şi ctitorii de aură?

Exact aşa zisese Colivă:
- Să beneficieze. Măcar domnul prefect cu doamna...
Şi-a dat însă imediat seama că domnul prefect, totuşi, beneficia. Aura se afla nu pe creştetul său, ci alături. Căci aşa o chema pe doamna: Aura.
Scria chiar dedesubtul tabloului lucrul acesta.
Ca pictorul să nu observe şi să izbucnească în râs, a plecat de acolo, încercând să-i abată atenţia spre altceva.

Marcela Cărămidă auzise că e gata biserica şi-a venit într-o după-amiază s-o vadă. O privise de nenumărate ori pe dinafară, din biroul său de la primul etaj al spitalului. Acum era pentru prima oară când păşea înăuntru.

Se minună de frumuseţea îngerilor. Cercetă cu migală lumina de pe chipul sfinţilor. Până şi iadul îi plăcea, chiar dacă lanţurile în care se târau păcătoşii spre cazanele cu smoală şi flăcările ce rânjeau dedesubt erau menite să te umple de spaimă. I se părea blând iadul acela de pe pereţi. Şi chiar aşa şi era, deoarece Marcela l-a atins cu mâna fără să se teamă. Era curioasă să vadă dacă focul o pişcă la degete şi dacă sângele ce ţâşnea din tălpile celor ce se îndreaptă spre cazane este chiar sânge. Dar n-a apucat să-şi dea seama, pentru că un glas puternic, care venea de deasupra iconostasului, dar nu era al lui Dumnezeu, a oprit-o.

- Vezi că se ia, a sunat glasul de pe schelă.
- Ce?, întoarse ea capul mirată.
- Vopseaua, cucoană. Ce altceva?
Chiar aşa, ce credea dumneaei că se ia? Nimic din tot ce însemna lumea de acolo. Adică nici iadul, nici raiul. şi nici Dumnezeu. Se lua vopseaua.

Doctoriţa a pornit veselă spre ieşire, dar când să deschidă uşa i s-a risipit brusc buna dispoziţie. Cine era femeia care o privea încruntată de pe perete?
Supărarea Marcelei venea de la faptul că femeia aceasta şedea alături de prefect, ceea ce nu putea să însemne decât că ea este nevasta lui oficială. Marcela ştia că n-are cum să împiedice asta. Nici prefectul nu putea să o facă. Acesta putea să facă însă altceva. Să n-o aducă aici în biserică alăturea de el.

Adică ei îi spunea, în serile în care răsfoiau împreună albumul acela cu câini, iar mai înainte de asta, oho, doamne câte nu-i spunea şi nu-i promitea el, iar ea se lăsa toată la cheremul lui, scâncind ca o căţeluşă, făcându-i, fără să crâcnească, toate poftele, pentru ca, acum, iată s-o vadă pe oficiala pe post de sfântă aici, în biserică, lângă umărul lui. Dar ce nu-i spunea! Dacă n-ar fi fost din vopsea, i-ar fi trântit uşa în nas. Şi-ar fi tras-o poate şi de păr, sau mai degrabă ea, oficiala, şi-ar fi repezit mâna în părul ei, smotocind-o până o uitau sfinţii, cei de acolo şi alţii rămaşi pe dinafară, dar tocmai faptul că era din vopsea o împiedica să-i arate de ce putea fi în stare.

S-a întors abătută la spital.
A doua zi cineva scrisese pe ghereta portarului cu litere piţigăiate următoarele versuri:

"Cărămidă nouă
Dă doamne să plouă
Marcela să plece
Ploaia s-o înece."
(Va urma)