Recviem pentru Tănase (33)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, “Recviem pentru Tănase” fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă...

Ardeiaş se şi gândise să-l roage pe marele critic să-i prefaţeze cartea la care scria. Gândul său bătuse chiar mai departe, văzându-se peste câţiva ani printre laureaţii premiilor Uniunii Scriitorilor, speranţă întărită de discuţia purtată într-un cadru restrâns la restaurantul lui Tufă, în seara de dinaintea acordării Oscarului. Auziseră că Ştefan Alexandrescu nu se dă în lături de la un pahar de vin bun şi că... Asta fusese o prostie.

Ghionoaie venise cu ideea. Mai bine zis cu Tiniţa, că domnul critic, în ciuda urieşimii sale corporale, se dedă la conversaţii picante cu damele şi, dacă îi cade vreuna cu tronc, nu ezită să meargă până la capăt. Cu condiţia ca să vrea şi ea asta şi el să poată.
Tiniţa Ambrozie voia. Care poetă aflată în pragul debutului n-ar fi vrut? Putea însă maestrul?

N-au prea reuşit să-şi dea seama, deoarece Ştefan Alexandrescu nu s-a arătat deloc interesat de Tiniţa, ceea ce era dovada clară că nu voia. Bine măcar că-i plăcea vinul. Mai precis îi plăcea să stea la discuţie în jurul unui pahar, împărtăşindu-le cu această ocazie părerea lui despre autorul Moromeţilor, unul dintre cei împotriva cărora se născuse într-un anume fel iniţiativa decernării premiilor Oscar.

Dar s-au ferit să-i vorbească academicianului despre lucrul acesta. Mătăhălosul nu prea avea cuvinte de laudă la adresa lui Preda. Spre deosebire de Simion, pe care nu-l învăţaseră tocmai din pricina asta. Acesta îi întrebase, înainte să apuce să-l invite, că de ce nu oferea şi celor răposaţi câte-un premiu.
- Păi cum să le mai ofere, dacă au răposat?
- Post-mortem, ce n-aţi auzit? Şi noi la Academie avem membri post-mortem. Primăria acordă titlu de cetăţean de onoare post-mortem. Preşedintele decorează eroii post-mortem.

Autorul crede că Ticu Ardeiaş şi ceilalţi aveau toate motivele să strâmbe din nas. La ce-ţi mai pot fi de folos onorurile pe care le primeşti după moarte? Altceva ar fi dacă ai fi decorat ante nascer, adică înainte de a te naşte. Închipuiţi-vă cu ce aplomb ţi-ai începe viaţa dacă ai fi posesor al titlului de cetăţean de onoare A. N. al oraşului în care te-ai născut. Ce uşor ţi-ar fi să-ţi împlineşti mai târziu visele, dacă ai avea calitatea de academician atunci când sugi la sânul mamei! Şi cu câtă mândrie te-ai îndrepta spre grădiniţă sau spre şcoală ştiind că eşti, încă înainte de a te naşte, erou, titlu căruia curajul de a te naşte îi conferă deplină acoperire în fapte.

Au zis c-or să se mai gândească, ferindu-se până la urmă să-l mai invite pe academician.
Se aşteptau ca măcar la plecare Ştefan Alexandrescu s-o observe pe Tiniţa. Dar nu s-a întâmplat aşa. Poeta părea foarte descumpănită după ce criticul a părăsit restaurantul.
- Şi eu ce fac acum?, a întrebat ea cu lacrimi în ochi.

Cu toate că nu punea nici un preţ pe poezie, s-a oferit Magiunescu s-o consoleze. Şi-a tot consolat-o până când a intrat doctoriţa Cărămidă pe fir. Doar că nu i-a scos ochii. Ei, nu lui.
- Dac-o să se apuce să povestească despre momentele petrecute împreună cu tine? Doctoriţa avea dreptate.

Prefectul a hotărât să se despartă de Tiniţa. Ştia destule lucruri despre firea schimbătoare a poeţilor şi mai ales despre voluptuoasa lor aplecare spre trăncăneală.
Asta, nu izbucnirea agresivă a Marcelei a stat la baza hotărârii lui.
Era prima ediţie a premiilor Oscar la care el nu putea să participe. Încă mai avea de stat în spital. A trebuit ca avocatul să vină aici şi să-l consulte în legătură cu numele laureaţilor.

Prefectul s-a ridicat în capul oaselor şi-a citit lista. Gândise bine Andreiaş. Dar ca să fie şi mai bine, i-a cerut să treacă un alt nume în locul celui aflat primul pe listă.
- Ce ziceţi de...?
- Nu!
- Da de?
- Nici pomeneală!
- Atunci pe...
- În nici un caz!
- Mă dau bătut. Spuneţi dumneavoastră!
- Uite pe cine!




Nelu Nae a fost mai şocat decât în noaptea aceea cu confiscarea cisternelor când a primit vestea.
Doru Magiunescu îl trecuse în capul listei. Nu-l îmboldise nici Sfânta, nici Paisie. Aşa îi venise lui pe chelie. De ce îi venise aşa, nu putea spune. Şi nici
n-avea de ce s-o facă. Pe de-o parte, fiindcă nu-l întrebase nimeni. Pe de alta, pentru că pur şi simplu nu ştia.

Apoi a venit primăvara. Pe urmă, vara şi iarna. Şi din nou primăvara.
Ionete nu se întorsese încă în oraş. Erau câteva luni bune de când în fruntea judeţului se instalase Amoraş Subţirelu.
Fostul prefect plecase la Bucureşti.

După o perioadă în care fusese doar simplu parlamentar, ajunsese acum în fruntea uneia dintre cele mai importante comisii a Camerei Deputaţilor. Puterea pe care o avuse în judeţ îl părăsise o vreme, apoi îi luase urma, venind după el în capitală. Se întorceau la fiecare sfârşit de săptămână împreună acasă. Şi puterea noului prefect?
După cum susţineau unii, acesta conducea doar aşa, de amoraşul artei.

Mai zicea Petruş, stând pe pragul cocioabei sale aflate peste drum de cazarmă: Cuiburile goale nu sunt durerea păsărilor, ci a copacilor.
Apropiata numire a domnului deputat Magiunescu în funcţia de ministru se prefigura ca un eveniment istoric pentru judeţ.
Nimeni din partea locului nu mai ocupase o demnitate atât de înaltă după revoluţie.

Pentru oamenii din judeţ, evenimentul avea încărcătură simbolică, semnificând un act de dreptate.
Pentru cei ce se bucurau de prietenia viitorului ministru, era un eveniment cu încărcătură emoţională, unul de felul celor, puţine la număr, ce-ţi dau în mod nesperat buzna în viaţă în chip de sărbătoare.
Se putea spune că, odată cu Magiunescu, intrau şi ei, prietenii lui, în guvern. Deocamdată, nu ştiau însă care era ministerul în fruntea căruia urmau să se aşeze.

Ar fi bine să fie ministrul Agriculturii, era de părere Marcela Cărămidă. I-ar fi convenit, la o adică, şi Sănătatea. Se şi vedea întoarsă în scaunul de director la spitalul judeţean.

Sandu Ghionoaie se gândea la Ministerul Economiei. Faptul că nu reuşea să scape cu nici un chip de mirosul ce i se impregnase în piele în vremea când lucrase la depozitul de butelii, putea fi un semn al predestinării sale pentru această branşă. Ca atare, nimeni altul nu era mai potrivit decât el să se ocupe de racordarea judeţului la magistrala naţională de gaz.

Ziurel Colivă visa la Ministerul Culturii şi Cultelor. Prinsese şpilul cu zugrăvitul bisericilor, lucru care îl recomanda pentru şefia unui departament cu acest profil.

Mioara Florescu îşi lega speranţele de Ministerul de Externe. Precis Magiunescu o lua cu el, căci la Bruxelles şi prin celelalte locuri pe unde trebuia să meargă el, avea nevoie de un translator priceput.
Gigi Trandafir l-ar fi vrut în fruntea Justiţiei. Dar era bun şi Ministerul de Interne. Poate cel mai bun. Nu doar pentru el, ci pentru toţi.

Tufă, care de când primise vestea, făcea lucruri ce nu prea-i şedeau în fire, adică se uita c-o bucurie nătângă la primăvară, lăsându-se mângâiat de razele soarelui şi mângâind la rândul lui cu privirea măgarul ce răgea în marginea livezii, spunându-i pesemne ceva ce numai el ştia lui Petruş, Tufă, ziceam, în ciuda stării de prostraţie care-l cuprinsese, îşi dădea totuşi seama c-o sărbătoare aşa cum era evenimentul anunţat îşi pierde şi din importanţă şi din strălucire, dacă nu i se arată cinstirea cuvenită celui aflat la originea ei.

(Va urma)