Recviem pentru Tănase (36)

Publicistul şi scriitorul Ştefan Mitroi vă prezintă un altfel de roman, în premieră. Altfel, deoarece nu se înscrie pe linia cărţilor publicate de el până acum, "Recviem pentru Tănase" fiind un portret aproape crud al României de astăzi, cu toate tarele şi năravurile ei. Multe dintre personajele de top ale prezentului se vor regăsi cu bune şi mai ales cu rele în personajele cărţii lui Ştefan Mitroi. O carte veselă, şi tocmai de aceea foarte tristă....

S-a întâmplat ca tocmai în săptămâna aceea Petruş să-şi găsească într-o dimineaţă mă­ga­rul mort pe islazul din preajma cazărmii. Era a treia zi de când sta la capul lui şi-l veghea. Îi pregătise un pat de flori şi-l plângea c-o durere mai mare decât îl plânge de regulă un om pe un alt om.

Poate acesta era şi motivul pentru care îi arăta Petruş atâta compasiune defunctului.

Din pricina faptului că nu era om, ci măgar, îi mângâia întristat fruntea bombată şi urechile mari, clăpăuge. Se adunaseră în gesturile lui toată mila şi toată afecţiunea pe care Dumnezeul oamenilor, în lipsa unui Dumnezeu al măgarilor, le datora măgarilor din toate timpurile şi din toate colţurile lumii.

Poate cineva spune că unui măgar nu-i priesc mângâierile, nu-i fac bine vorbele bune, îi provoacă silă grija afectuoasă şi cuvintele de alint?
În timpul cât este viu, se înţelege.

Dar, dacă nu primeşte nimic din toate acestea niciodată, măcar înainte de a coborî în ţărâna în care coboară şi oamenii, merita un strop de duioşie şi recunoştinţă.

Iar Petruş asta făcea, îi oferea lui Tănase, căci aşa îl chema pe măgar (s-ar putea crede că era finul omului cu acelaşi nume, dar nu exista nici o legătură între ei, în ciuda faptului că mulţi spuneau despre cel răposat în primăvară că fusese un mare măgar), Petruş, ziceam, îi oferea răposatului de acum stropul cuvenit.

Se mai văzuseră cazuri.

Bunăoară, într-o carte a lui Sara­mago, un bărbat pune o salbă de flori la gâtul măgarului său.

Petruş, deşi l-a respectat mereu pe Tănase, n-a ajuns niciodată până aici. Abia acum, când măgarul e mort, el îngrămădeşte cununile pe care ar fi putut să i le prindă în timpul vieţii la gât în jurul trupului lui răpciugos şi bătrân.

Cum au trecut trei zile de când patrupedul zace fără suflare în marginea drumului care separă coliba lui Petruş de cazarmă, se poate crede, şi chiar se crede, că duhoarea care persistă în oraş vine de la hoitul lui Tănase.

Petruş este somat să-şi îngroape măgarul. Omul n-are încotro, se supune.

Gata, măgarul s-a dus de pe lumea aceasta, nu şi miasma însă. Ea devine tot mai greu de suportat şi oraşul în­ce­pe să-şi dea seama de unde vine mirosul.
Mai precis, de la cine.
Mirosul de hazna ajunge şi la Bucureşti.
Daniel Minune se caută repede de batistă. S-o pună pe ţambal sau s-o ducă la gură? Alege ultima variantă.
Cam puţea. Puţea al dracului de tare!

Este momentul ca sfânta să se tre­zeas­că din adormire şi să înfăptuiască pri­ma ei mare minune de când a plecat pe lumea cealaltă. Ceea ce dumneaei şi face, luând duhoarea aceea cu mâna. Poa­te că nu singură, ci ajutată, de la de­părtare, de puterea lui Paisie. Dar ce mai contează? Fostul prefect nu se în­şe­lase. Noua minune îl privea direct. Chiar dacă nu aşa cum îşi închipuise el.

Mai departe.
E o zi de octombrie. Fotograful de la Steaua Sudului a auzit că Ionete, întors de curând în oraş, se pregăteşte de un nou zbor cu balonul. Tânărul aleargă într-un suflet spre cazarmă. Curtea e goală. Te pomeneşti c-a plecat, zice el speriat, căutând cu privirea în sus.

Deodată, observă nacela alunecând pe deasupra tufanului, peste câmp. Fuge într-acolo. Strigă:
- Hei, opreşte-te!

Ionete pare să-l audă, dar îşi continuă drumul.
- Aş vrea, dar nu pot, se aude o voce coborând din văzduh.
- De ce?
- Ştii. Sunt atât de fericit, fiul meu... Acesta e zborul acela de care ţi-am vorbit, răzbate cu tot mai puţină vigoare de sus.
- Care?
- Ultimul, zice vocea înainte de a se stinge. Zborul suprem.
- Ai avut dreptate, ţipă fotograful. Într-adevăr, pământul începe de sub tălpile noastre, iar cerul...

Balonul a dispărut, înghiţit de cer.
Omul se întoarse abătut în drum. Şi-l văzu de departe pe Petruş. Şi-şi amin­ti vesel ce se spunea despre el. Por­ni în urma lui, urmărindu-l de la distanţă.

Crezu, atunci când bătrânul se opri în dreptul bisericii, c-a venit să se roage. Pentru sufletul lui Tănase. Câtă vreme nu existau biserici pentru măgari, unde în altă parte putea s-o facă?

Petruş merse însă mai departe. Îl văzu intrând, ca într-o biserică însă, în pădure. Şi veni aproape de el. Îi spuse:
- Dumneata ştii că noi nici n-am avut anul acesta primăvară?
Petruş îl privi trist, fără să-i răspundă.
- Dac-ai putea, continuă fotograful, să faci ceva, am auzit şi sunt sigur că poţi.
- Tu crezi?, păru să-l întrebe Petruş.
- Da, cred.
Păi acum, în octombrie, nu eşti în toate minţile?, se temu fotograful că-i va zice celălalt, dar Petruş se îndepărtă tăcut.
Pe urmă, îi sună în urechi râsul fiului său care scăpase de boală.
Şi-l auzi pe Petruş stând de vorbă cu pomii.

Şi atunci se întâmplă ceva cu el, deşi nu se aştepta să se întâmple c-o asemenea iuţeală. Se frecă la ochi, constatând uimit că este aievea ceea ce vede.

Pomii înfloriseră. Se umpluse toată pădurea de flori. Se mirau până şi clopotele de la biserică de această neaşteptată venire a primăverii, căci sunau subţire, ca şi cum le-ar fi clătinat vântul sau le-ar fi atins o pasăre cu aripa. Poate o coţofană. Poate o mierlă. Poate un piţigoi. Mai mult ca sigur, orbii simţeau mirosul, deoarece înflorise şi livada de peste drum de cazarmă.

Pe acolo pe unde umbla Ionete, ce era oare: primăvară sau toamnă?

Petruş se pierduse printre copaci. Tânărul ziarist ar fi vrut să împartă cu cineva bucuria acelor clipe, dar nu ştia cu cine. Atunci îşi aduse aminte de fiul său şi-l strigă în gând. Se puseră apoi amândoi pe râs, luându-se la întrecere cu clopotele. Căci râdeau şi ele. Amin.