Rock Social Club

Când un prieten mi-a spus că nişte băieţi şi-au pus ambiţia pe "seceta" asta să facă un soi de Rock Social Club cu săli de repetiţie, întâlniri cu mai multe trupe de gen, jam session-uri, proiecte, studio de înregistrări am zis că asta e un fel de nebunie. Ca atunci când te arunci în cap de la etajul 10 fără să ştii dacă jos te aşteaptă pompierii cu plasa. Am vrut să-i cunosc.

Cântă pentru că le place şi nu sunt măcinaţi de ambiţia de a deveni vedete ale muzicii rock. Dar visează. "Cred că visul oricărei trupe este să cânte pe un stadion şi să vină din underground în mainstreem. Eu refuz să cred pe cineva care îmi spune că vrea să rămână în underground. Cam ăsta e cursul, nu? De asta cânţi. Ca să te audă cât mai multă lume. Împărtăşeşti ceea ce cânţi ca oricare altă artă. Nu vrei să cânţi pentru tine". El e Mihai, basistul. Habar n-am câţi ani are ,că nu l-am întrebat şi ştie cu ce se mănâncă rockul. Pe pâine şi pe stomacul gol. Cei doi chitarişti sunt Adrian şi Ştefam, bateristul este Mirko Grusa, iar vocalul, Andrei. Dacă Mihai e un pic mai agitat, întrecut doar de baterist, o mână de om, dar un munte de energie, chitariştii sunt echilibrul adus în trupă. Nu ştiu dacă-s ardeleni, da' aşa par. Că-s mai molcomi aşa. Toţi sunt "The Lefters", o trupă tânără care nu s-a apucat de mult de făcut muzică, dar care ştiu cu ce se mănâncă rockul de mici.

"Trebuie să te integrezi în familie. Trebuie să devii parte din ea. Familia aceea de povestitori" - "The Edge" - U2
Când s-au apucat de muzică, şi-au dat seama că cel mai greu este să găseşti o sală de repetiţie, "aşa pe sufletul tău". "Am fost peste tot şi nu am găsit nimic care să fie pe gustul nostru. Noi avem chestia asta, să ne simţim ca acasă. Şi atunci am zis să facem o sală de repetiţie pentru noi, a noastră. Şi după două luni am găsit acest spaţiu central, fix la kilometrul zero. La subsol fusese un club de rock underground, «So what» (pentru cunoscători «sovat»), un fel de bastion al rockului. Nu era lumină, nu prea era nimic. Şi cu astea opt «mânuţe» ne-am apucat să facem ceea ce se cheamă şi se vede azi ca Musicamp".

O dată cu cele opt "mânutze" au mai venit de acasă şi cu cunoştinţele proprii din construcţii, publicitate şi marketing (joburi pe care le-au abandonat, chiar fericiţi aş spune) şi s-a născut un megaproiect, proiectul Musicamp. "Vrem să finalizăm acest «rock social club». Vrem să fie centrul unei comunităţi care ascultă, cântă şi apreciază rockul în sine. În România rockul este o nişă, pur şi simplu. Vrem să fie un loc în care să vină în primul rând cei care cântă rock, să schimbe idei, să cânte împreună, un centru în care toţi pot progresa cumva. Iar noi să facem ziua chestii legate de promovări, marketing şi alte chestii de genul ăsta. Avem şi studio de înregistrări." În clădirea din spatele Spitalului Colţea sunt acum două săli de repetiţie echipate cu tobe şi tot ceea ce înseamnă echipament de amplificare şi chiar înregistrare. Acum sunt două săli în care repetă două trupe «cu animale» (Omul cu Şobolani şi Les Elephantes Bizarres, dar şi alţii), dar în curând vor fi patru sau cinci. "Noi nu închiriem un spaţiu, şi gata, atâta tot. Socializăm, vorbim, ne sfătuim: unde se mai poate cântă, ce se mai poate cânta. Adică uşor, uşor creăm această comunitate. Pur şi simplu încercăm să facem ceva care să ajute o comunitate în devenire şi eventual să o centralizăm cumva".

Apoi s-a născut Rock Battle. Anul acesta a fost a doua ediţie şi mai multe trupe în "întrecere". Dar s-au găsit o droaie de indivizi să critice. "Dar nu critică oameni care au făcut ceva, ci cel mai tare critică oameni care nu au făcut nimic. Şi din una în alta te mai şi frigi. Dar să zicem totuşi că arsul nu a fost aşa de mare.
"O adevărată ucenicie e să te duci într-un studio de înregistrări" - Jimmy Page

Mulţi le-ar zice că s-au aruncat în cap de pe un bloc de zece etaje fără să fie siguri că jos îi aşteaptă pompierii cu plasa, că momentul pe care l-au ales este prost pentru o astfel de investiţie, că e criză. "So what? Ne-am asumat de la început faptul că doi ani o să fim în pierdere. Nu e o problemă. Ne-am calculat totul. Dacă voiam bani imediat ne deschideam o shaormărie sau cine ştie ce altceva şi făceam bani. Dar ce facem noi e din pasiune. Toţi am lucrat în corporaţii mari, mutinaţional, e dar nici unul nu a fost mai fericit decât acum.

Stând de vorbă cu ei, îmi aduc aminte de un vers din Omul cu Şobolani: "Dansăm legaţi la ochi cu spatele la zid", şi îi întreb dacă se poate descrie aşa rockul românesc din ziua de azi. "Din păcate chiar astăzi stăteam de vorbă cu un chitarist, care face muzică de multă vreme şi era foarte nemulţumit şi nu putea să înţeleagă cum alte trupe care habar n-au de muzică se bucură de promovare. Şi noi am încercat să promovăm una-două din piesele noastre şi ni s-a spus că dacă nu schimbăm pe ici, pe colo să sune mai comercial, nu o să ne cam bage nimeni în seamă. Or, noi, tocmai aşa vrem să sune. Nu există în România, aşa cum există în alte state, un promoter sau un manager care să lucreze cu trupa şi care să caute şi care să-i caute şi să-i scoată la suprafaţă. În general, un manager nu se prea bate pe trupele de rock pentru că nu este rentabil financiar.

O trupă de amatori care cântă rock necesită multe resurse şi ca bani, şi ca logistică. Au nevoie de sală de repetiţii, echipamente foarte scumpe. Mă rog, ar fi vorba la început de vreo 10.000 de euro. Nu cred că un manager ar merge să rişte la aşa ceva".

Unii muzicieni ar spune că singura relaxare o obţii atunci când te simţi încrezător în materialul tău. Alţii ar spune că din contră te relaxezi şi devii încrezător atunci când vezi că materialul tău are succes. "The Lefters" au înregistrat un album pe care deja îl promovează. Două piese pot fi accesate gratuit pe My Space şi YouTube. "Impactul e oarecum la fel cu cel de pe tv sau radio. Un clip e foarte greu de făcut, pentru că nu prea ai pe unde să-l difuzezi. Ştim cazuri când trupe şi-au finanţat cu greu clipul, dar nu au avut unde să-l difuzeze. E visul oricui să se vadă pe tv, dar din păcate sunt nişte ziduri care trebuie sparte cumva. Nici posturile de radio nu ajută.

De exemplu, în străinătate în Franţa, postul de radio e obligat să dea 40% muzică franţuzească. Per total cu tot ce se difuzează acum pe posturile de radio ca muzică românească este undeva sub 20%. Chiar şi posturile de rock de la noi sau care difuzează muzică de gen, dar mai mult rock străin. Dacă ar difuza mai multe trupe care ar putea să trăiască din muzică, automat ar creşte nivelul şi interesul".

"We rock at dawn on the front line/Like a bolt right out of the blue/The sky's alight with the guitar bite/Heads will roll and rock tonight". - AC/DC "For Those About to Rock"