Ţăranul Român a cucerit “templul” fantasmelor comuniste

Oficial se numea Muzeul de istorie a Partidului Comunist, a mişcării revoluţionare şi democratice din România. Pe scurt, Muzeul Partidului. Îl ştiam cu toţii, chiar dacă îi călcam pragul doar duşi “cu arcanul”. Ne obişnuisem cu el, găzduit parcă de o veşnicie într-o clădire superbă, supravieţuitoare cu noroc a “Micului Paris”. Instituţia în sine era o ciudăţenie a lumii muzeistice: vitrinele sale îl făceau să semene cu un muzeu de ştiinţele naturii. Dar nu! Marea deosebire era că, în locul efigiilor de animale exotice pe care le vedem în acesta din urmă, “dioramele” primului erau înţesate cu fantomele împăiate ale unui trecut care n-a existat niciodată cu adevărat. Fantome care au dispărut brusc în 1990, când în elegantul edificiu s-a reinstalat altă instituţie: Muzeul Ţăranului Român. Iar toate exponatele care până atunci se lăfăiseră în generozitatea unui spaţiu imens au pornit în bejanie, exilate în depozitele altor instituţii.  

Toate regimurile totalitare ştiu că viitorul poate fi controlat prin rescrierea perseverentă a trecutului. Bineînţeles că regimul comunist din România nu făcea excepţie, iar până acum două decenii Muzeul Partidului era unul dintre vectorii de propagare a acestei “metamorfoze”. De fapt, chiar şi istoria Muzeului PCR a fost, ea însăşi, istoria unei istorii falsificate. Fapt demonstrat de evoluţia numelui său, care s-a tot schimbat în fel şi chip. La început i s-a spus Muzeul “Momente din lupta revoluţionară a poporului”. Mai apoi comuniştii l-au botezat şi răsbotezat, după cum o cereau interesele momentului.

Un timp s-a numit Muzelul Lenin-Stalin, mai apoi Muzeul luptei revoluţionare a poporului din Republica Populară Română, iar în final Muzeul de istorie a Partidului Comunist, a mişcării revoluţionare şi democratice din România. La fel ca socialismul biruitor, şi acestei instituţii i se prevedea un “viitor luminos”: în decembrie ’89 se hotărâse unirea sa cu Muzeul Naţional de Istorie a RSR, urmând ca ambele să aibă acelaşi sediu. Unificarea lor urma să fie legalizată, prin decret oficial, pe 11 ianuarie 1990. Pe 22 decembrie 1989, cortina istoriei a căzut însă peste regimul comunist. Iar în ianuarie, când decretul ar fi trebuit să fie promulgat, “Muzeul Partidului” dispăruse şi el definitiv din orizontul cultural-politic. Încărcate în camioane militare, majoritatea exponatelor sale au fost evacuate din sălile în care hălăduiseră decenii la rând şi duse în “exil”, ascunse prin diverse depozite. 

Specializat în istorie modernă şi contemporană, Radu Coroamă, actualul director al Muzelui Naţional de Istorie a României, s-a ocupat atunci de soarta acelor exponate. Iar împreună cu muzeograful Cornel Constantin Ilie cunoaşte “tainele” acum uitatului Muzeu PCR. “Desfiinţarea acelui muzeu a venit de la sine, pe fondul schimbărilor politice din Decembrie ’89. Încă din primele zile ale anului 1990 s-a înfiinţat chiar şi o comisie a Ministerului Culturii care s-a ocupat de asta. Totuşi, strict birocratic, atunci nu a existat şi o procedură de predare-primire: exponatele au fost preluate, pe măsură ce veneau,  doar pe baza unor inventare scrise de mână.” Muzeul deţinea un fond documentar relativ consistent, care a ajuns la Arhivele Naţionale. De asemenea, a existat şi o bibliotecă alcătuită din cărţile de căpătâi ale comuniştilor: operele lui Marx, Engels, Lenin şi, până la un moment dat, ale lui Stalin. Dar şi textele tipărite ale cuvântărilor ţinute de liderii comunişti la Plenare şi Congrese. Horia Bernea, primul director al renăscutului Muzeu al Ţăranului, a păstrat o bună parte dintre acele volume, pe care le-a şi folosit în câteva expoziţii dedicate vieţii rurale în regimul comunist.

De-a lungul existenţei sale, Muzeul Partidului a fost un soi de templu laic, unde generaţii întregi de copii au primit, în cadru festiv, cravata roşie de pionier. Acum, foarte puţini dintre noi mai ştiu ce era cu adevărat acel muzeu. Bun cunoscător al exponatelor ajunse în depozitele instituţiei pe care o conduce, Radu Coroamă are o imagine clară, decantată în timp, asupra lor. “La un moment dat, muzeul devenise extrem de important, imagine etalon pe care trebuiau s-o preia toate instituţiile muzeale din ţară. Motiv pentru care ne-am fi aşteptat ca el să deţină şi să expună multe valori documentare privitoare la evoluţia comunismului din România. Nu a fost aşa. Majoritatea exponatelor erau panouri cu fotocopii mărite la scară uriaşă a unor fotografii şi documente de epocă. Este drept că în depozite existau şi «originale», dar nu foarte multe. Majoritatea fostelor exponate ajunse la noi sunt fotografii de epocă, adunate în sute de albume, poze ale comuniştilor despre care vorbea propaganda oficială.

Plus alte sute de albume cu documente privitoare la activitatea din ilegalitate a PCR. Este vorba despre acte personale, de studii sau de familie ale unora dintre foştii ilegalişti. Dar nu a tuturora. Nu existau acte originale privitoare la Ana Pauker, Emil Bodnăraş sau ale altora de acelaşi rang. Aceştia apar doar într-o serie de fotografii. Tot de fondul documentar ţineau şi numeroasele specimene de «presă muncitorească», de la Scînteia tipărită în perioada de ilegalitate până la Calendarul minerului sau revista Muncă şi voie bună.” Obiecte originale care să fi avut, cu adevărat, legătură cu mişcarea comunistă erau foarte puţine. Iar cele expuse erau doar nişte falsuri, având aceeaşi legătură cu realitatea cât au decorurile dintr-o piesă de teatru.

Privitor la acestea, muzeograful Cornel Constantin Ilie relatează: “Spre exemplu, exista «adevărata nicovală de fierărie» pe care ar fi muncit Ceauşescu când era arestat la Târgu-Jiu. Da, doar că o altă nicovală, la fel de adevărată, era expusă la Muzeul Naţional de Istorie a RSR. Plus cea, la fel de originală, de la Muzeul de Istorie din Târgu-Jiu. Tot la Muzeul Partidului s-a aflat şi «sirena lui Roaită». Bineînţeles că era cea «adevărată», la fel de adevărată ca şi cea expusă la Muzeul Naţional”. Directorul Coroamă îşi aminteşte că tot în Muzeul Partidului s-a aflat şi o maşină de epocă, de prin anii ’30, din care tinerii UTC-işti ar fi aruncat manifeste. Alte relicve comuniste, bineînţeles tot “originale”, erau casca unui miner participant la grevele de la Lupeni din 1929, casca de luptă a unui soldat comunist – bineînţeles anonim, un drapel al UTC-ului din ilegalitate. Plus diferite obiecte de tortură cu care ar fi fost chinuiţi comuniştii arestaţi, de la bice la cătuşe ori lanţuri grele în care ei ar fi fost ferecaţi în puşcării. Singurele exponate originale par a fi fost cizmele şi un veston militar care i-au aparţinut lui Emil Bodnăraş. Plus o mulţime de medalii şi decoraţii oferite, în ocazii festive, de regimul comunist.

Dar ceea ce făcea acest muzeu să semene cu unul de ştiinţe naturale erau dioramele, reconstituiri ale unor momente din viaţa ilegaliştilor. Astfel acolo erau reconstituite la scară mică greva din 1933 de la Griviţa Roşie, celule de puşcărie, casa sărăcăcioasă în care şi-ar fi dus traiul vreun ilegalist celebru ori a tipografiei clandestine unde se multiplica ziarul Scînteia. Iar foştii muzeografi îşi amintesc şi acum scatoalcele răsunătoare pe care şi le primeau de la părinţi puştii care, ajunşi acolo după o vizită la Muzeul Antipa, exclamau în gura mare: “Uite, tată, ăştia au împăiat oameni!”.

Acum, Muzeul Partidului a ajuns doar fantoma unui trecut pe care-l dorim ireversibil. Acunse în depozite, “moaştele” acelui trecut mai revin acum la viaţă şi sunt scoase la lumină doar cu ocazia unor expoziţii tematice. Dar oricum ar fi, este trecutul nostru, nu  foarte îndepărtat. Un trecut pe care, fie că vrem, fie că nu vrem, trebuie să ni-l asumăm, bun sau rău, exact aşa cum a fost.