Mussolini de Dambovita

In anul destramarii, Romania era deja in cel de-al treilea an al dictaturii regelui Carol al II-lea. Radioul public devenise intre timp o voce prin care monarhul se adresa supusilor. Acestia au aflat despre cedari doar ce a dorit Ministerul Propagandei.

Putinele zile lasate la dispozitia romanilor pentru a se retrage din cele doua provincii abandonate in iunie 1940 au trecut repede. Dupa aceea, pe langa umilinta unei retrageri in cursul careia nu s-a tras un foc de arma, autoritatile de la Bucuresti s-au trezit in fata unei noi crize: problema refugiatilor.

DICTATURA DAMBOVITEANA. Ce a stiut populatia din Romania despre drama celor care pana cu cateva zile inainte le fusesera concetateni? In mod logic, mijloacele de informare in masa ar fi trebuit sa se achite de aceasta sarcina, ceea ce reprezenta in fond si ratiunea lor de a fi. Pentru a intelege insa modul cum presa din Romania anului 1940 a relatat evenimentele, trebuie tinut cont de circumstante. In februarie 1938, regele Carol al II-lea a decis sa abandoneze formula democratiei parlamentare consacrata prin Constitutia din martie 1923. Noul regim se dorea a fi o dictatura regala, in care toate parghiile puterii erau concentrate in mainile regelui. Carol a vrut sa se joace "de-a Mussolini" pe malurile Dambovitei. Pentru a-si satisface ambitiile autoritare, a introdus starea de asediu si cenzura presei inca din primele luni de guvernare personala. Au fost interzise partidele politice si, implicit, presa de partid. In ziarul Romania, oficiosul partidului unic, numit Frontul Renasterii Nationale, oamenii de cultura se intreceau in a-i ridica osanele noului stapan.

"VOCILE" LUI CAROL AL II-LEA. Nici Radioul public nu statea mai bine. Aparut in 1928, a cucerit treptat increderea ascultatorilor. Pe la microfonul Radiodifuziunii au trecut toate numele mari ale culturii. Odata cu instaurarea regimului de autoritate monarhica, Radioul a devenit o portavoce a acestuia. Principalul sau scop era acela de a trambita "glorioasele fapte" ale "Carmaciului" cu sange albastru. Multe din materialele difuzate pe post soseau direct de la Ministerul Propagandei Nationale, infiintat de Carol al II-lea, crainicii Radiodifuziunii nefacand altceva decat sa le citeasca de pe foaia ce purta antetul respectivului minister.

Arhiva Radiodifuziunii mai pastreaza astazi putine stiri din 1940 in general. Despre refugiatii din Basarabia si Bucovina, singura stire efectiva care a parvenit pana la noi, cei de astazi, este un comunicat trimis spre difuzare de Prefectura Politiei Capitalei. Prin acesta se aducea la cunostinta cetatenilor Bucurestiului care acceptasera sa gazduiasca refugiati ca le revine obligatia de a anunta in termen de sase zile Serviciul Cartii de Imobil din Prefectura Capitalei, "spre a nu cadea in contraventie si a suferi astfel rigorile legii".

MONOPOL REGAL. In cursul lunii iulie au trecut in schimb prin fata microfonului diverse personalitati ale regimului, care au incercat sa explice populatiei decizia de evacuare a celor doua provincii. Spre exemplificare, justificari preluate din arsenalul propagandei carliste le-au fost servite celor ce au ascultat conferinta "Porunca ceasului din urma", rostita la Radio in 4 iulie de Teofil Sidorovici, un inalt demnitar al regimului. El era loctiitorul Comandantului Suprem al Strajerilor, care era chiar regele (Straja Tarii fiind organizatia in care au fost incadrati tinerii in timpul regimului carlist, un fel de pionieri ai timpului respectiv). Conferinta lui Sidorovici nu este nici pe departe un unicat. Acest tip de discurs, de cea mai pura propaganda, era de fapt regula si nu exceptia. Toate masurile pe care autoritatile le-au luat pentru ajutorarea refugiatilor in perioada imediat urmatoare retragerii erau laudate in exces si trecute in dreptul unui singur nume: cel al regelui.

"Tara a facut acest pas calauzita de o efectiva si raspicata convingere asupra pozitiei si rolului ei de santinela inaintata a culturii si civilizatiei europene in aceasta parte a lumii" - "Porunca ceasului din urma", conferinta radio sustinuta de Teofil Sidorovici, loctiitorul Comandantului Suprem al Strajerilor

"COPIII REGELUI"

O caracteristica a radioului interbelic a fost aceea ca, pana in 1937, a alocat extrem de putin timp de antena pentru stirile cu caracter politic. Radioul a fost folosit pentru prima data in astfel de scopuri abia in campania electorala pentru alegerile din noiembrie 1937, cand a difuzat un discurs al primului-ministru in exercitiu si candidat din partea Partidului National Liberal, Gheorghe Tatarescu. Situatia s-a schimbat semnificativ o data cu instaurarea dictaturii regale. In vara cedarilor teritoriale, propaganda a gasit nimerit sa laude actiunile intreprinse de Straja Tarii pentru ajutorarea refugiatilor. Strajerii "au oferit o data cu surasul lor nevinovat paharul de apa menit sa potoleasca o sete - o arsita pornita din adanc de suflet", spunea ascultatorilor de radio Ioana Gheorghiu, comandanta indrumatoare a tinutului Dunarea de Jos. "Armata alba a Regelui - copiii tarii", dupa cum suna propaganda, "au dat un pretios ajutor, impartind trenurilor de refugiati hrana, dand indicatii si informatii, ajutand la caratul bagajelor, fiind gata in orice clipa sa sara in ajutor acolo unde se simtea nevoia si mai ales raspandind prin prezenta lor o atmosfera de calda incurajare si nadejde". Toate aceste actiuni se desfasurau sub egida unui Comitet al Strajii Tarii pentru Asistenta Refugiatilor. Carol al II-lea nu a pierdut astfel ocazia si s-a folosit de drama unor oameni nevinovati pentru a-si "crea imagine" in ochii opiniei publice. "Armata Alba" a fost de altfel si singura trimisa in "ajutorul" basarabenilor si bucovinenilor expatriati in vara lui 1940.