Pe muchie de cuţit

Înainte de a fi cooptat, Ducu Bertzi a avut oca­zia să "ia pulsul" Cenaclului. Prima oară a cântat în ’76. A revenit în ’79 şi a rămas printre "cenaclişti".

Debutul oficial al lui Ducu Bertzi la Cenaclul Flacăra nu a fost unul lipsit de emoţii. Nu se afla prima oară în faţa publicului. A mai avut ocazia să cânte în Cenaclu şi alături de grupul Song. Emoţiile i-au fost provocate însă de mentorul său, Ioan Luchian Mihalea. Acesta avea o regulă de aur: membrii grupului Song să nu susţină spectacole solo fără să îl anunţe. Cu toate acestea, Ducu a cântat la un spectacol al Cenaclului Flacăra fără să îi spună lui Mihalea. "Am mers la Teatrul Ion Creangă şi le-am zis că vreau şi eu să cânt. S-a stabilit să cânt «Când s-o împărţit norocul» şi a rămas totul pe a doua zi". După ce a cântat o melodie, Păunescu i-a spus să mai cânte ceva. "Şi am început tot o piesă maramureşeană. Din public, a venit spre scenă chiar Mihalea. Nu ştiam că este în sală, nu ştiam că a aflat că voi cânta singur. A urcat pe scenă şi m-a acompaniat. Era ceva să pot cânta alături de mentorul meu".

AJUTOR. De altfel, piesa "Când s-o împărţit norocul" s-a bucurat de un succes imens. Deşi pe vremea aceea nu era tocmai indicat să cânţi că nu ai avut noroc, Ducu Bertzi a reuşit să imprime cântecul. Graţie lui Păunescu, pentru că, altfel, nimeni nu l-ar fi lăsat să înregistreze aşa ceva. "Datorită Cenaclului şi lui Păunescu, în '79, a fost înregistrată această piesă în radio. Altfel nu ar fi trecut de "comisie". Cu toate acestea, ea se difuza doar în emisiunile lui Păunescu, întrucât ceilalţi oameni de la radio se temeau să pună melodia. Riscau să îşi piardă serviciul." Aceasta nu a fost singura mână de ajutor din partea lui Păunescu.

SFIDARE. Ca şi pentru alţi artişti, şi pentru Ducu Cenaclul a însemnat re­cunoaştere şi acumulare de experienţă. Dar şi şansă. "Cenaclul singura şansă a trupelor interzise să cânte, să mai intre în contact cu publicul". Ba chiar, la un moment dat, reprezenta singura variantă de a se manifesta liber. "Cântam până şi «Deşteaptă-te române». De aceea cred că Păunescu juca mereu la limită, pe muchie de cuţit: erau lucruri interzise, dar nimeni nu putea să îi impună lui să nu le facă. Ba chiar, ca să contrabalanseze Cenaclul şi impactul care îl avea la public, CC-UTC-ul a făcut un alt cenaclu intitulat Serbările Scânteii Tineretului."

Tocmai pentru acel sentiment de libertate, Ducu spune că Cenaclul îşi merita sloganul "Lumină, luptă, libertate!", dar numai pentru perioada în care politicul nu îşi pusese amprenta în mod evident. Mult mai interesant părea să fie ce se întâmpla după spectacole, a­tunci când acestea nu durau la nesfârşit. "Ne adunam toţi şi începeam să cântăm lucruri care nu se prea puteau cânta pe scenă. Păunescu era cel care ne incita. Practic, aceste adunări erau ca un fel de la­borator de creaţie."


ISTORIE
Profesorul de Limba şi Lite­ra­tura Română Adrian Iva­niţ­chi a activat în Cenaclul Flacăra în perioada 1974-1981. A debutat în octombrie, tot la Teatrul Ion Creangă, la o săptămână după Nicu Alifantis. Fusese chemat de George Stanca, re­dac­tor la Flacăra şi cronicar al cenaclului. Ivaniţchi, zis "Puiu", îşi aminteşte şi acum prezen­tarea făcută de Adrian Păunescu: "Şi-acum, un tânăr cântăreţ din Sighişoara, Adrian Iva­niţ­chi". "Tânăr poate mai eram, dar aveam 27 de ani. Dintre fol­kişti eram, oricum, cel mai bă­trân". Deşi venea după aproape 10 ani de rock, (a mai cântat cu Sideral, Coral, Sfinx la Bucu­reşti şi Tarabostes la Sighi­şoa­ra), Puiu a fost impresionat de sala arhiplină a teatrului. "Pentru prima dată în istoria teatrului, s-au spart geamurile de la intrare" a mai adăugat conducătorul Cenaclului.
Cei şapte ani cât a cân­tat sub culorile Cenaclului Fla­căra, Ivaniţchi spune că a avut multe de învăţat. "Trebuie să re­cunoaştem că am învăţat foarte multe de la Adrian Pău­nescu în ceea ce priveşte pu­ne­rea în scenă a unui spectacol, a dialogului cu spectatorii, dar mai ales în a rupe canoanele de prezentare a spectacolelor." În acea perioadă a lansat cântece precum "Arsura", "Amiaza", "Fişă Personală", "Ploaia care va veni" şi "Sunt un frate tânăr".


MĂRTURII: EVADARE DIN COTIDIAN
"Vreau să subliniez că nu te obliga nimeni să participi. În după-amiaza şi noap­tea de Înviere, la Sala Polivalentă am fost nevoiţi să stăm pe scările dintre sectoa­rele sălii. A început la ora 17:00. S-a terminat la 7:00 dimineaţa."
Mihail Cârstea, 58 de ani, spectator

VÂNARE DE VÂNT
How many roads must a man walk down before you call him a man? / How many seas must a white dove sail before she sleeps in the sand? / How many times must the cannonballs fly before they are forever banned? // Refren 1: The answer, my friend, is blowing in the wind, / The answer is blowing in the wind.

Câte drumuri un om ar avea de făcut pâna ei să-l considere om? / Câte mări pescăruşii mai au de bătut până ajung pe nisip pentru somn? / Câte bombe vor mai sfârteca vieţi întregi pan' să le interzicem pe veci? // Refren 2 Răspunsul prieteni e vânare de vânt, / Răspunsu-i vânare de vânt. // Câţi ani poate un munte în lume trăi până marea să-l spele într-o zi? / Şi câţi ani şi oamenii pot vieţui până liber permis le-a fi? / De câte ori omul vede un rău şi tace întorcând capul său? // Refren2 De câte ori omul în sus va privi până cerul să-l vadă-ndeajuns? / Cât de multe urechi necesare le sunt ca să audă al drumurilor vânt? / Câţi mai au de murit ca să afle în sfârşit că oameni prea mulţi au murit.
B. Dylan, traducere Adrian Păunescu

DE ZIUA LUI NICHITA
De un spectacol de la Sala Polivalentă din Capitală, Ducu Bertzi îşi aminteşte: "L-am săr­bătorit pe Nichita Stă­nes­cu. Împlinea 50 de ani. Nichita a vrut să recite ceva şi Păunescu tot ruga publicul să facă linişte. Gălăgia a încetat în momentul în care Nichita a tunat în microfon: «Şi eu sunt tânăr, bă!». După ce a terminat de recitat, l-am ajutat să coboare scara, în timp ce toţi din sală băteau din picioare şi urlau: «Ni-chi-ta, Ni-chi-ta!»."