x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Teroarea

0
10 Apr 2006 - 00:00
Teroarea


FOAMETE, LACUSTE
Intre calamitatile care au bantuit Bucurestii in decursul celor cinci secole de existenta sociala, cele mai multe victime le-au produs foametea si molimele.

Prof. Ionel Zanescu, Muzeul Municipiului Bucuresti

Foametea a fost cauzata, de obicei, de lipsa totala de ploi; altadata, foametea a fost provocata de nesfarsitele razboaie, la care se adaugau expeditiile de prada ale achingiilor turci de peste Dunare. Dintre molime, niciuna n-a provocat atat de multe victime ca si ciuma.

In Tarile Romane, ciuma e cunoscuta din secolul al XV-lea; aceasta nu inseamna ca ea n-a bantuit si mai inainte tinuturile noastre. In Moldova e amintita in 1443; in 1476 in ambele Principate; iar in 1480 si 1495 face prapad in Transilvania si Tara Romaneasca. Din secolul al XVI-lea incepe sa fie bine cunoscuta in tara noastra, iar in secolul urmator, cand se auzea de ciuma, populatia oraseneasca fugea ingrozita spre munti, mai inspaimantata decat de navalirea tatarilor sau a turcilor.

In 1660, turcii si tatarii au jefuit Moldova si Tara Romaneasca si au tarat cu ei peste cincizeci de mii de locuitori din Muntenia. Foametea si ciuma au completat jalnicul tablou al tarii. Cronicarul Muste, in legatura cu razmerita din 1660, spunea ca pe acea vreme "s-au facut foamete mare in Tara Romaneasca".

In 1676 bantuia in Bucuresti o ciuma cumplita. Gheorghe Duca Voda, speriat de prapadul mortilor, recurge la ultimul mijloc de aparare: fuge din Bucuresti si se instaleaza la Cocorasti, la mosia comisului Vlad Cocorescu. Caimacamii pe care-i lasase in Bucuresti - logofatul Radu Cretulescu, vornicul Stroe si vistierul Valcu - fug si ei, ingroziti. Bucurestii raman "cu desavarsire pustii", pana in primavara anului 1677, cand ciuma inceteaza.

Desele epidemii de ciuma, care ingrozisera domnia, precum si numarul foarte mare al mortilor, care ramaneau neingropati in casele pustiite si pe ulite, au facut sa se creeze un corp de oameni bine platiti sa stranga mortii si sa-i ingroape, sa curete si sa stearga urmele molimii. Acestia se numeau cioclii si erau recrutati din fostii ciumati care scapasera de moarte, si despre care se spunea ca nu se mai atinge boala de ei.

REFUGIUL. La inceputul domniei lui Constantin Brancoveanu (1688-1714), in 1689, bantuia in Bucuresti o ciuma groaznica, boala care s-a potolit si a revenit in 1693. La aparitia ciumei in Bucuresti, populatia nevoiasa, care n-avea calesti sa fuga, cum faceau familia domneasca si boierii, isi parasea casele la voia intamplarii si o lua razna pe camp, in paduri si spre munti. Groaza mortii era atat de mare, incat mintea nu mai putea sa judece si sa gaseasca apararea cea mai buna. Ca in fata parjolului produs de foc fugea lumea cand auzea de ciuma. Dar molima mergea cu ei, si multi dintre cei fugiti nu se mai intorceau, iar lazile lor cu avut ramaneau, de obicei, in voia preotilor de la biserici si manastiri. Brancoveanu se refugia de obicei la Cotroceni sau la Plataresti, iar, dupa ce zidise palatul de la Mogosoaia, se ducea acolo, ca sa fie ferit si mai aproape de scaunul domniei. Numai in 1706-1710, cand ciuma se aratase mai pustiitoare ca oricand, Brancoveanu se retrase cu familia in fostul palat domnesc din Targoviste.

In 1718 apare iarasi ciuma in Bucuresti. Fusese pana atunci razboi mare intre turci si austrieci, iar ostile turcesti facusera razmerita in tara si adusesera foamete. "In Bucuresti, in toate zilele, se gaseau oameni morti de foame." Dar pe langa foamete se ivi si ciuma, ca sa se completeze tabloul cel jalnic al orasului si al tarii intregi. Date prea multe despre prapad nu avem; ne aminteste insa despre el inscriptia poetica de pe crucea de piatra inaltata de serdarul Matei Mogos, care se pastreaza pana astazi in interiorul Bisericii Oboru-Vechi.

Pana la sfarsitul secolului al XVI-lea, se credea ca epidemiile de ciuma au anumite cicluri si ca revin cam la zece ani o data. Faptul insa nu se verificase, fiindca, o data cu secolul al XVIII-lea, aceste epidemii incepusera sa apara la perioade mai scurte si sa se mentina netulburate ani intregi. Ciuma din 1730, care, desi nu a fost prea vijelioasa, cuprinse in vartejul sau pe Nicolae Mavrocordat si pe fratele sau, Ion, amandoi fosti domni.

SPITALUL. In 1735, Grigore Ghica, printre masurile pe care le-a luat ca sa stavileasca ciuma si sa apere populatia Bucurestilor de furia molimei, este si infiintarea unui spital la Pantelimon, care avea o sectie speciala pentru ciumati.

Spitalul insa nu se termina sub ochii fondatorului sau, fiindca Grigore Ghica, in cursul anului, a fost mutat cu domnia la Iasi; el lasase insa mitropolitului Stefan sa desavarseasca lucrarile. Noul domn al Moldovei organizeaza la Iasi breasla cioclilor, care, desi exista de multa vreme, simtea nevoia unei noi asezari. In ciuda tuturor silintelor de a stavili molima si de a o impiedica sa faca atatea victime, ciuma insa continua vartejul sau de moarte si de jale. In 1737-1738, cand pe tronul tarii se afla Constantin Mavrocordat, in a treia domnie a sa, ciuma a facut numeroase victime. Murisera in Bucuresti 33.000 de oameni, 233 de preoti si trei arhierei. Vestea ciumei din Tarile Romane mersese pana la Lipsca, unde se duceau negutatorii romani dupa marfa, si putin a trebuit ca marele targ din toamna anului 1737 sa nu se mai tina de teama primejdiei.

Grigore Ghica, in ultimul an din cea de-a doua domnie a sa, in 1752, organizeaza la Bucuresti breasla cioclilor, altfel decat o facuse in Moldova. El fixeaza la 20 numarul cioclilor, pusi sub comanda unui capitan, numit mai tarziu "polcovnic de ciocli", si se hotarasc atributiile: ingrijirea ciumatilor, ridicarea si transportarea la spital, izolarea, dezinfectarea caselor, cercetarea mahalalelor spre a gasi pe bolnavii ascunsi si ingroparea lor; intre cioclii erau si muieri poslusnice "la partea femeiasca si la copii si fete".

Dupa cum se vede in hrisovul domnesc, cioclii erau scutiti de dari. Ei aveau la dispozitie o caruta cu doi cai, invelita cu coviltir, in care transportau pe bolnavi la spital. Breasla cioclilor depindea de Agie (politie) si era sub poruncile directe ale marelui aga al Bucurestilor. In 1786 li se plateau trei taleri pe luna.

Dar ciuma continua sa faca ravagii. In 1756 o noua epidemie inspaimanta Bucurestii. Trece repede, dar reapare in 1759. Urmeaza douazeci de ani si mai bine de liniste, cand bucurestenii pareau ca uitasera de ciuma si de coasa sa infricosatoare. In decembrie 1783 se ivira cateva cazuri in Bucuresti, dar focarul a fost stins, ca sa reapara in toamna urmatoare, cand moare un tigan, "banuit" de ciuma, in tigania Herescului. Vestea inspaimanta pe toti si incep sa curga poruncile ca sa stavileasca molima. Un an intreg s-au incrucisat poruncile si s-au ciocnit masurile. La 20 noiembrie 1784 se hotareste ca Targul de Afara (Calea Mosilor) sa fie mutat in camp si Targul Cucului sa fie inchis. Flagelul a fost oprit, dar in ianuarie 1785 se constata iar cateva cazuri in tara si in jurul Bucurestilor. In 1786 se da un nizam in care se fixeaza masurile de combatere a ciumei. Este interesant ca si in acest nizan se mentine diferenta de clasa dintre boierime si saracime: "De va fi vreunul de neam sau de cinste, cel care l-au calcat boala aceasta, sa nu aiba voie sa-l ridice din casa sa, fara numai cu porunca domneasca". Nici in fata mortii boierii nu renuntasera la blazonul lor.

Voda Alexandru Moruzi

Cioclii, alesi dintre oamenii cei mai netrebnici din Bucuresti, incepusera de la o vreme sa comita nelegiuiri cu ciumatii. Ca sa nu se mai osteneasca insa cu transportul lor, la spital ii omorau pe drum sau ii ingropau de vii. In "nizanul pazei de boala ciumei", din 1786, se hotara: "Pentru ca s-a intamplat multe nemilostimnice si necuviincioase fapte bolnavilor de catre cioclii, spre a hrapi ale lor, incat pe multi din bolnavi ii primejduiesc de pe drum, pana a nu ajunge la spital, pentru aceasta sa fie totdeauna zapciu oranduit ca sa mearga cu bolnavul, de departe, ca sa nu aiba vreme cioclul sa-si energhiseasca aceasta fapta si rautate; iar de se va dovedi vreun cioclu a se indrazni a face aceasta treaba si fapta, sa se pedepseasca cu cea din urma pedeapsa, cu moarte ca un ucigas". Ciuma isi continua insa jocul sau de moarte. La 20 decembrie 1787 se aude ca la Buzau a aparut un focar, care este insa stins repede. In primavara anului 1792 izbucneste cu furie in Bucuresti; in iulie erau contaminate doua mahalale. In cateva zile molima se intinde si numai mahalaua Mihai Voda ramane necontaminata. Se constata lipsa unui medic specialist. In august, numarul cioclilor se ridica la 60. La 16 septembrie 1792 se intocmeste o statistica a mersului bolii in Bucuresti: 74 de morti de la 18 iunie la 31 iulie; 248 de bolnavi vindecati; 204 morti in luna august; 116 bolnavi vindecati in aceasta luna; 334 de bolnavi in spital la 31 august. In noiembrie boala a slabit simtitor si, in cele din urma, se stinge. Reapare in 1793 in provincie si apoi in Bucuresti. Toamna anului 1794 este foarte grea, fiindca lipseste hrana; populatia tarii si a Bucurestilor sufera de foamete. Domnul Alexandru Moruzi intervine pe langa Merkelius, agentul austriac la Bucuresti, sa obtina un import de cereale din Transilvania. In primavara anului 1795, cand foametea si ciuma continuau dansul lor macabru, o noua calmitate se adauga: lacustele!

MASURI. Se iau fel de fel de masuri pentru stavilirea ciumei: se oranduieste pentru fiecare mahala un epistat al ciumei, care sa dea de veste pentru fiecare caz in parte (cei care nu-si fac datoria se pedepsesc cu 200 de lovituri la talpi si surghiun la Snagov); preotii sunt obligati sa umble din casa in casa si sa denunte pe bolnavi; sa se dezinfecteze casele, persoanele si ulitele; femeile cioclilor sa fie duse afara din Bucuresti, popii si protopopii care tainuiesc boala sa fie tunsi, sa li se ia harul si sa fie trimisi in judecata Departamentului puscariei. Se inchide pe timp de 30 de zile Targul Cucului; se interzic pogribaniile si pomenirile mortilor; saracii si cersetorii care nu sunt buni de munca sa fie stransi si inchisi in manastiri, iar pentru hrana acestora vistieria sa dea cate un taler si jumatate pe luna de familie. Cioclii spitalului de ciumati sa fie impuscati daca ies din spital si vin in Bucuresti sau nu-si fac datoria cum spune nizanul din 1786. Polcovnicul de ciocli care n-a dovedit nici o pricepere "in aceasta treaba a ciocliei" a fost amendat cu 100 taleri si trimis la Snagov in surghiun; zapcii care nu asculta de poruncile spatarului. Alexandru Moruzi hotareste sa se faca la Dudesti un spital si un lazaret de ciumati. Dupa un an de ciuma, cand se face bilantul, numarul mortilor se apropie de zece mii.

Ion Gheorghe Caragea - portret in ulei

CIUMA LUI CARAGEA. O data cu intrarea in Bucuresti a lui Ioan Caragea ca domn, in 1812, izbucneste iarasi ciuma. Sosirea acestui domn in Bucuresti a fost semnalul unor calamitati in tara. Chiar in noaptea instalarii sale, palatul domnesc de la Mihai Voda, din Dealul Spirii, a ars pana in temelie, si Curtea domneasca a devenit Curtea Arsa. La 13 decembrie, s-a ivit ciuma intre oamenii veniti cu Voda de la Tarigrad. A fost in multe randuri ciuma in tara, dar analele Romaniei nu pomenesc de o boala mai grozava decat "ciuma lui Caragea". Niciodata acest flagel n-a facut atatea victime. Au murit pana la 300 de oameni pe zi si se crede ca numarul mortilor in toata tara a fost mai mare de 90.000. Contagiunea era asa de primejdioasa, incat cel mai mic contact cu o casa molipsita aducea moartea intr-o familie intreaga.

Ciuma lui Caragea se oglindeste des in documentele vremii. Astfel, intr-o anafora a marelui vornic si a starostelui de negutatori cu privire la vanzarea cu mezat a unor case ale serdaresei Safta Ghivlogloaia, se aminteste ca mezatul "nu s-a pus in lucrare din pricina bolii ciumei" si se cere aprobarea unui nou mezat. Iar intr-o jalba din 1816 a Ancutei, sotia raposatului Negoita, slujitor spataresc, prin care se jeluieste domnului Ioan Caragea, intr-o pricina pentru o casa facuta pe locul Manastirii Sf. Spiridon-Vechi, se arata ca barbatul jelitoarei si doi feciori nevarstnici au murit de ciuma in molima din 1813. Aceeasi ciuma este amintita si in anaforaua din 1819, intr-un proces iscat dintr-o tovarasie de negot intre Hagi Stanca si clironomii lui Hagi Iovan: "Apoi la leatul 1813, in vremea ciumei, murind si Hagi Enache de ciuma, au ramas pravaliile cu toata marfa in mana si chiverniseala lui Stama". Dupa 1830 ciuma se iveste din ce in ce mai rar in Bucuresti, iar aparitiile ei sunt sporadice si lipsite de violenta. Dupa 1850 nu se mai vorbeste de ciuma decat in cazuri izolate, in orasele de pe Dunare. De atunci si pana acum, timp de 150 de ani si mai bine, Bucurestii n-au mai cunoscut nenorocirea acestei boli.

Cea mai ucigatoare si care a ingrozit mult omenirea a fost ciuma neagra sau moartea neagra din secolul al XIV-lea, care a bantuit in perioada 1346-1352. A pornit din China, a trecut spre Mesopotamia, tarmul Marii Caspice si Marii de Azov, de aici in tinutul Volgai si Caffa, de unde a trecut la Constantinopol si a contaminat intregul Orient, nordul Africii si toata Europa. Se socoteste ca un sfert din probabila populatie a Europei din acea vreme, adica 24 de milioane de oameni, a pierit in aceasta epidemie si probabil ca numarul victimelor a fost si mai mare in Asia

Dupa infricosatoarea ciuma din 1812 au urmat cativa ani de liniste, fara a fi disparut cu desavarsire. Izbucniri lente si mai putin violente au fost din cand in cand. Astfel, in 1826, se aminteste o ciuma in documentele vremii. Un Radu Postelnicul cere domnitorului sa-i amane plata unei datorii catre delibasa Ivancea, fiindca nu poate plati "tocmai acum intr-aceasta vreme a molimei".
Citeşte mai multe despre:   tara,   bucuresti,   spital,   boala,   editie de colectie,   ciuma,   ciumei

Serviciul de email marketing furnizat de