Cum votam

Campania electorala face parte in asemenea masura din metabolismul democratiei, incat nimeni, la noi si aiurea, nu mai sta sa reflecteze in chip genuin asupra procedurilor ei.

Ca toate lucrurile devenite obisnuinta, alegerile nu se mai percep in spectaculoasa lor stranietate. Dar sa ne gandim putin. Din patru in patru ani, suntem invitati sa ne alegem liber conducatorii. Nu conducatori de parada, nu simple portrete de aparat, ci administratori eficienti care sa rezolve nerezolvabilul, sa tina in functiune mecanismele vitale ale tarii. Care ar trebui sa fie criteriile noastre? Cum alegem un bun instalator, un profesor bun, sau un bun medic? De regula, intrebam in dreapta si in stanga, ne interesam de ispravile lor profesionale, de renume, de calitatea lor mestesugareasca. Nu tinem cont nici de infatisare, nici de oratorie, nici de interese exterioare propriului nostru interes. Exista, evident, meseriasi care isi fac reclama cu mai multa sau mai putina abilitate, dar nici unul nu se poate intretine pe termen lung, daca nu-si confirma, de fiecare data, dexteritatile. Ceea ce decide e, in ultima instanta, competenta, clientela satisfacuta, succesul de piata.

Dar cum procedam cand e vorba sa alegem elita administratiei nationale? Nu procedam in nici un fel. Nu intreprindem investigatii responsabile, nu comparam grade de pricepere, nu cerem scrisori de recomandare. Ne uitam, pur si simplu, la televizor, citim ziarele si cascam gura pe strada dinaintea afiselor electorale. Candidatii, la randul lor, se straduiesc sa ne devina simpatici. Ei etaleaza, carnavalesc, o veselie inexplicabila, cu muzici mobilizatoare, sloganuri victorioase, aplauze, baloane, jocuri de artificii si bancuri despre adversar. Un soi de chermeza nevrotica se desfasoara tot mai abitir dinaintea privirilor noastre manipulate. Se fac promisiuni impudice, se rade viril, se gesticuleaza cu antren, se face risipa de buna dispozitie si de 〞simplitate" populara. Toti surad viitorului imediat cu o incredere pioniereasca, toti par sa se distreze copios, ca si cand ar fi invitati la o nunta. Atmosfera generala e sprintara, cand nu aluneca spre patos misionar si ingrijorare apocaliptica. Scena geme de solutii, de atitudini exemplare, de cuvinte mari. Lucrurile nu reusesc, totusi, sa treaca pragul unei mondenitati de mana a doua, cu miza mica. Ai zice ca in joc e o medalie de oina.

Natiunea e invitata la o intrecere tovaraseasca, intr-o ambianta care aminteste cand joia tineretului, cand cheful cu lautari. Oferta combatantilor n-are nici o legatura cu nevoile clientului. E ca si cum cauti un tamplar si ti se aduce o balerina. Vrei o bucatareasa si ti se recomanda un acordeonist. Nu se intelege de ce vanatorii de functii publice vor sa cucereasca in stilul vedetelor de cabaret si nici de ce electoratul isi formuleaza preferintele in acelasi registru. Votul merge catre candidatul mai bine tuns, mai bun de gura, mai bascalios, mai iubitor de fotbal, mai sigur de sine. Conteaza si cum ii arata nevasta, cum ii cad hainele, cum sta cu dintii, cum le-o zice dusmanilor, cum isi face cruce la liturghiile televizate si cum danseaza prin provincie hora unirii. Problema e ca ceea ce se cauta nu e nici un show-master, nici un prezentator de moda, nici un partener de petrecere, un june prim, sau un comic vestit al ecranului. Se cauta un om serios, cu talent managerial, cu ingeniozitate financiara, cu indemanari precise: cineva care sa stie cum e cu asfaltarea strazilor, cu impozitele, cu balanta comerciala, cu legislatia muncii si cu drepturile omului. Un 〞tehnician" riguros, un salahor tenace, care prefera sa fie antipatic decat sa minta profitabil.

Dar daca asta se cauta, ce e cu acest zgomotos spectacol de divertisment? Ce e cu zbantuiala asta de iarmaroc? Cu ce ne putem alege, de vreme ce avem de a face cu o galerie de petrecareti veleitari si lacomi? Cu vreun ginerica de cartier si cu jubilatia, de mult jinduita, a vietii in democratie...