In Filosofia Renasterii, cea mai vie dintre lucrarile sale, P.P. Negulescu demonstreaza (ca orice istoric lucid, de altfel) ca unul din izvoarele epocii moderne este conciliul ecumenic intrunit la Florenta si Ferrara in 1438 si 1439, in scopul unificarii marilor Biserici crestine - Ortodoxa si Catolica. La acest conciliu se produce un transfer cu valore incomensurabila in istoria ideilor; sa staruim putin asupra lui.
Asadar, in 1054 are loc schisma intre catolici si ortodocsi. In acel moment, Bizantul, sufletul ortodoxiei, este si centrul lumii civilizate, fiind mostenitorul legitim al Romei politice si mai cu seama mostenitorul cultural al Greciei lui Platon si Aristotel. Concomitent, resimtindu-se dupa invaziile barbare, Occidentul cunoaste o grava criza culturala, provocata tocmai de pierderea contactului cu Antichitatea elena.In 1438, lucrurile arata diferit: Bizantul e aproape surpat sub loviturile arabe si otomane; are in posesie un tezaur cultural, dar nu mai are infrastrucutura politica si economica; Occidentul, in schimb, incepe sa-si cladeasca aceasta infrastructura, punand bazele capitalismului si primelor state nationale; ii lipsesc insa conceptele, constructiile intelectuale, ideologiile. Este momentul in care bizantinii, cu Mahomed Cuceritorul sub ferestre, se decid sa puna capat razboiului rece cu Occidentul, in schimbul unui ajutor militar. Conciliul de la Florenta este convocat pentru a infaptui aceasta coplesitoare reunificare politico-religioasa. Profitand de moment, Biserica Crestina are sansa istorica de a pune capat celei mai dureroase dintre schismele sale. Nu o va face: intr-o epoca a comunicarii anevoioase, aproape imposibile, liniile de falie se vor dovedi insurmontabile. Totusi, cum spuneam, o revolutie va avea loc: inteleptii si filozofii din delegatia Bizantului la Florenta vor incepe dialogul cu Occidentul si chiar vor ramane acolo, aducand cu ei manuscrisele Antichitatii. Cultura vechii Europe, incapabila sa mai supravietuiasca in Estul gatuit de invazii, se muta in Apus, dand nastere lumii moderne.
Sunt trei perspective din care putem privi reunirea intre catolici si ortodocsi. Prima este teologica si clericala - si ridica, probabil, cele mai multe probleme. Inainte de anul 1000, in centrele monahice din Apus si Rasarit au inceput sa se dezvolte veritabile culturi specializate, distincte, uneori intraductibile. Chiar daca pleaca deopotriva de la Evanghelii si Hristos, aceste culturi sfarsesc in capete diferite: catolicii sunt modelati de scolastica, iezuiti si Vatican II, ortodocsii resimt efectele monahismului athonit, panslavismului sau, vai, comunismului. E irelevant si inadecvat sa ne intrebam daca aceste directii sunt corecte; cert e ca limbajul comun al crestinismului va fi greu de reconstruit. Educati in interiorul propriei dogme (in sensul cel mai nobil si solid), preotii isi vor apara, in eventualitatea unor negocieri, fiecare gest ritual, fiecare norma. Din acest motiv, dezbaterea teologica se va dovedi adevaratul camp de lupta al unificarii.
O alta perspectiva este cea a cetateanului sau enoriasului comun. Desi subzista inca un anumit orgoliu local si, la generatiile mai vechi, o anumita suspiciune comuna, devine din ce in ce mai evident ca oamenii simpli doresc, cu instinctul lor infailibil, unitate si concordie.
Din acest motiv, rolul Romaniei in procesul de unificare religioasa se vadeste decisiv. Calitatea noastra de latini (romani) si ortodocsi (bizantini) ne ofera sansa uriasa de a deveni elementul chimic care face posibila sinteza. Biserica Ortodoxa Romana este elementul logic care lipseste intre ortodoxie si catolicism. In mod normal si natural, reunirea va incepe aici, la portile Orientului si Occidentului, printr-un dialog omofon Roma-Romania. Astfel, stacheta predata de Bizant Occidentului in anul 1439 se va intoarce, in sfarsit, acasa.