Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Taxele sunt plata unui serviciu. Te duci la notar sa-ti legalizeze un act, notarul isi face treaba, platesti taxa datorata (uneori un procent din tranzactie, alteori o taxa fixa), primesti chitanta, o pui cu grija la dosar si-ti vezi de drum. Din taxele incasate, notarul plateste toate angaralele unei firme, vireaza la stat ce este de virat si toata lumea este multumita. De cand notarii sunt privatizati (din 1995, cred) nu am auzit despre scandaluri notariale, poate cu exceptia unor borfasi, usor de prins si usor de facut scapati de o justitie incremenita in vremuri de mult apuse. Tot taxe sunt cei 0,25% care se platesc Camerelor de Munca, contribut ia de asigurari sociale, taxa radio-tv (care parea la un moment dat ca se va transforma intr-un impozit audiovizual), taxele locale pentru salubritate si cate si mai cate.
Impozitele sunt prelevari fara contrapartida, respectiv fara a primi ceva palpabil si imediat in schimb. Impozitele sunt de fapt cedari din venitul persoanei sau al firmei catre autoritatea centrala sau locala de stat cu scopul ca aceasta autoritate sa-si alcatuiasca un buget din care sa plateasca tot felul de activitati publice. Impozitul pe profit (care fusese la un moment 45%, apoi 38% si astazi este de 25%) este o prelevare fara contrapartida imediata. Faci profit, platesti impozit. Respectiv, muncesti un an sa faci profit, dar ai dreptul sa retii numai profitul de pe 9 luni. Statul spune ca un sfert este partea lui. Este mai bine decat pe vremea celebrului finantist al democratiei sociale Florin Georgescu, vreme in care statul cerea sa-i dai aproape jumatate din profit, dar oricum nu-l dadeai, legea fiind plina de exceptii de la regula, ca nimeni nu-l platea. Acum nu mai sunt exceptii, dar tot trebuie sa dai un sfert din ce castigi. Iar daca iti aloci dividende in firma, respectiv din profitul impozitat cu 25%, vrei sa iei si tu ceva, atunci statul spune ca mai trebuie sa dai 10%. Impozitul pe dividend este deci 32,5% si cand vezi cat trebuie sa virezi la stat, te lasi pagubas de profit. Asa fac cam jumatate din firmele romanesti private serioase care depun bilant si platesc taxele. Pentru o treime din creatorii produsului intern brut nu exista profit. Patronii din aceste firme muncesc pentru salariu si beneficiile asociate cu pozitia in organigrama (masina, telefon mobil etc.), o situatie usor mai buna decat inainte de 1989. Mai buna, pentru ca pot sa-si puna ce salariu vor. Pot, dar nu vor.
Forta de munca din Romania este cea mai taxata din Europa. Nu stiu daca fraza aceasta este adevarata, dar realitatea este coplesitoare. Ca sa dai cuiva un salariu de 200 de euro in mana trebuie sa platesti la stat si la asigurarile sociale si de sanatate alti 210 euro. Cu alte cuvinte, statul te penalizeaza ca folosesti legal forta de munca. Nu mai vorbesc ca peste salariu vine si impozitul global care mai ciupeste si el ceva, nu mult, 50-60 de euro la nivelul mentionat mai sus. Destul sa te faca sa te gandesti cum sa dai oamenilor tai un salariu decent, fara sa ramai cu taxele neplatite la stat si fara sa platesti mai mult decat dublu unor autoritati ale caror servicii nu prea le vezi. Pentru ca taxele si impozitele tale se duc la casele de sanatate, dar daca te duci la doctor cu mana goala, asa pleci de acolo. Taxele si impozitele tale se duc la justitie, dar daca ai un proces cu un partener, mai bine bei banii de avocat, ca in urmatorii trei ani oricum nu vezi o hotarare clara. Sau daca o vezi la judecatorie, ea este contestata de tribunal, care este contestata de curtea de apel, care este casata de curtea suprema. Iar daca ai o decizie a curtii supreme, nu poti sa o pui in aplicare. Nu stiu daca am descris corect procesul, dar am trecut prin el si am tras concluzia ca mai bine cad la intelegere cu oponentii decat sa ma judece nejudecatii.
Cu alte cuvinte, suprataxarea fortei de munca obliga patronatele (in special pe cele cinstite, care sunt cam 95% din toate) sa recurga la tot felul de mijloace pentru a mentine salariile legale mici si veniturile oamenilor decente. Aceasta este explicatia fenomenului unic in lume ca pe fondul cresterii economice din ultimii patru ani, numarul salariatilor din economie a scazut de la 4,6 milioane in decembrie 1999 la 4,3 milioane in noiembrie 2003. Sa ai crestere economica sustinuta, sa-ti scada numarul somerilor, iar numarul salariatilor sa scada este o sarada la care unii finantisti nu stiu ce ar raspunde. Sau nu ar raspunde, cum le este obiceiul.
Totusi, patronatele sunt sub o presiune cresca nda in ultimul an. In 2003, creditul de consum si imobiliar a luat un asemenea avant ca din ce in ce mai multi oameni se duc la banci dupa formulare. Ar fi excelent pentru producatori, daca am mai avea macar cativa producatori in domeniul bunurilor de consum. Dar este o pacoste pe capul salariatilor care ani de zile au acceptat "salariul minim pe economie pe cartea de munca si venituri mari la negru". Caci ei nu pot demonstra bancilor ca au aceste venituri. Fraza "nu stiu cum face patronul, dar eu am 10 milioane pe luna, desi pe cartea de munca am 4" a fost rostita de sute de mii de ori in ultimul an la ghiseele bancilor si CEC-ului. Bancherii dau din umeri, "la venitul acesta nu pot sa va dau credit". Firmele de comert au prins ocazia si au dat ele marfa fara avans si in rate. Pe comerciant nu-l intereseaza cat ai tu pe cartea de munca. Pe el il intereseaza sa-i platesti rata la timp. Consumul a crescut, importul la fel, balanta de plati s-a deteriorat, Fondul Monetar s-a incruntat. Ne-a inchis un acord acord, dar nu-l deschide pe al doilea. Si nu vreau sa va reamintesc ce .nseamna sa fii tara in tranzitie fara acord cu FMI.
Citește pe Antena3.ro
