Meningitele

Creierul şi măduva spinării sunt acoperite de un înveliş numit meninge, format din trei foiţe, dura mater, arahnoida şi pia mater. Între aceste organe şi membrana meningeală există un strat de lichid, numit lichidul cefalorahidian. Atât meningele, cât şi lichidul cefalorahidian exercită un rol protector asupra delicatelor structuri ale sistemului nervos. Meningita este inflamaţia meningelui, o afecţiune gravă, care poate pune, uneori, în pericol viaţa sau se poate solda cu complicaţii şi sechele.

Dacă infecţia se extinde la creier se produce meningoencefalita. În imensa majoritate a cazurilor, meningita este de natură infecţioasă, putând fi produsă de un număr mare de bacterii sau virusuri sau, mai rar, de paraziţi şi fungi. În mod excepţional, meningita este neinfecţioasă, fiind generată de unele reacţii alergice la medicamente, neoplazii sau de alte afecţiuni sistemice, cum ar fi lupusul.

Multe şi periculoase
Meningitele virale sunt mai frecvente, dau forme uşoare sau medii de boală, sunt mai răspândite vara şi la începutul toamnei şi apar mai des la copii. Cele mai incriminate sunt enterovirusurile, dar şi virusul herpetic, virusul varicelei sau al oreionului. Meningitele bacteriene sunt mai rare, dar din nefericire mult mai grave şi apar mai ales în sezonul rece (iarna şi începutul primăverii). Cei mai întâlniţi germeni sunt pneumococul, meningococul, Haemophilus Influenzae, streptococul de grup B, enterobacteriile etc. Spuneam că meningitele sunt în esenţă boli infectocontagioase. Pneumococul şi meningococul, de pildă, ajung în faringe sau în căile respiratorii de obicei pe cale aeriană sau prin obiecte contaminate, apoi, pe cale sanguină, ajung la meninge. Infectarea se mai poate face şi direct, de la un focar infecţios sinusal, fie otic, în cazul traumatismelor sau al malformaţiilor locale. În cazul enterovirozelor, care infectează intestinul, transmiterea se face prin apă, hrană, obiecte contaminate. Copiii sub 5 ani, persoanele care trăiesc în spaţii aglomerate, femeile însărcinate, vârstnicii, persoanele cu o imunitate scăzută (care suferă de diabet zaharat, insuficienţă renală cronică, neoplazii, ciroză, care au suferit o splenectomie etc.) sunt mai susceptibile la boală.

Brusc şi cu febră
Debutul este, de regulă, brusc în meningitele bacteriene şi mai lent în cele virale, asemănându-se de obicei cu o răceală sau cu gripă. Bolnavul prezintă febră mare, cefalee puternică, vărsături, confuzie, dificultăţi de concentrare, somnolenţă, slăbiciune, fotofobie (sensibilitate la lumină), uneori convulsii. Gâtul este înţepenit şi dureros, astfel că aplecarea capului în faţă, cu bărbia la piept, se face dificil. Aceste simptome tipice nu alcătuiesc însă un tablou exclusiv, ceea ce poate ridica uneori probleme de diagnostic. Nou-născutul, de exemplu, este agitat şi plânge în permanenţă, chiar şi când (uneori, mai ales atunci) este luat în braţe şi liniştit, iar alteori este somnolent. De asemenea, prezintă febră, vărsături, pierderea poftei de mâncare, iar fontanela predomină. La copii, boala ia aspectul unei răceli, cu tuse, respiraţie greoaie şi febră. Copilul este agitat sau apatic şi lipsa de concentrare se observă prin imposibilitatea de a menţine contactul vizual direct. La bătrâni, simptomatologia este săracă, limitându-se de obicei la febră şi cefalee moderată. În meningitele meningococice şi în cele virale apare deseori o erupţie cutanată.

Tratament
Meningitele bacteriene impun un tratament incisiv, în spital, cu antibiotice administrate intravenos. La acestea se adaugă medicamentaţia pentru scăderea presiunii intracraniene, reducerea febrei, durerilor, prevenirea convulsiilor. Formele virale, care evoluează de obicei mai blând, nu necesită întotdeauna internare. Bolnavul trebuie să se odihnească în pat, să fie bine hidratat şi să primească un tratament simptomatic. În aceste cazuri, bolnavii se simt de obicei mai bine după 3 zile, recuperarea completă putând însă dura chiar până la 2 săptămâni. Meningitele bacteriene impun o perioadă mai lungă de tratament şi refacere. Complicaţiile care pot apărea sunt: tulburări de vedere şi de auz, deficienţe de vorbire şi de învăţare, modificări de comportament, paralizii şi ele depind direct de întârzierea dignosticului şi a tratamentului.

DIAGNOSTIC. Meningita este o boală gravă, de aceea prezentarea la medic, fie că este vorba despre medicul de familie, de pediatru sau de specialistul în boli infecţioase, trebuie să se facă cât mai rapid. Diagnosticul se face coroborând semnele clinice cu investigaţiile de laborator. Cel mai important test este puncţia lombară, cu recoltarea şi analiza lichidului cefalorahidian, care poate preciza etiologia meningitei.

SOLUŢIA. Simplele măsuri igienice (evitarea persoanelor bolnave, spălarea pe mâini, dezinfectarea suprafeţelor) nu sunt suficiente pentru prevenirea meningitei. Singura metodă eficentă în acest sens rămâne vaccinarea. S-a observat că, în ţările în care aceasta a fost practicată sistematic, meningitele bacteriene sunt acum extrem de rare. De aceea, este recomandată vaccinarea antipneumococică, antimeningococică şi anti-Haemophilus Influenzae tip B a tuturor copiilor, dar şi a adulţilor la care acest lucru este recomandat de medic.