Meningitele

Daca ne gandim la rolul meningelui de invelis pentru protectia si hranirea creierului si maduvei spinarii – intelegem imediat si gravitatea meningitelor, adica a inflamatiei meningelui, cauzata de obicei de o infectie (care poate fi de natura bacteriana, virala, mai rar fungica sau parazitara). Acute, uneori fulminante (cu dezvoltarea rapida a simptomelor specifice, intr-o zi, uneori in cateva ore). Subacute sau cronice. Aparute la nou-nascuti, copii, adulti sau batrani. Semne grave de la inceput sau precedate cateva zile de o boala infectioasa aparent minora (cu febra, secretie nazala abundenta si dureri in gat).

Aparute atat in sezonul cald, dar mai ales la sfarsitul toamnei si iarna. Iata ca meningitele pot avea manifestari diverse, uneori inselatoare. Daca mai adaugam la asta si simptomele specifice fiecarui agent cauzal, care se suprapun peste cele comune ale bolii, devine evident ca diagnosticul nu e intotdeauna usor de pus. Un lucru este insa cert: meningitele trebuie tratate corect si la timp, pentru a se evita producerea complicatiilor. Mai mult decat atat, trebuie incercata prevenirea lor. Iar in ultimele decenii s-au inregistrat progrese remarcabile in acest sens!

Anatomie
Meningele este invelisul care acopera creierul si maduva spinarii. Este compus din trei foite: dura mater, arahnoida si pia mater. Dura mater este mai groasa si mai rezistenta, fiind situata cel mai extern, sub osul craniului. Dupa ea urmeaza arahnoida, care este mai subtire, iar sub aceasta se gaseste pia mater.
Pia mater este o foita delicata, care acopera creierul, mulandu-se pe suprafata acestuia. Pia mater si arahnoida formeaza leptomeningele, structura afectata cu precadere in meningite. Intre arahnoida si pia mater exista un spatiu numit subarahnoidian, prin care circula lichidul cefalorahidian. Acesta este un lichid clar, limpede, secretat de plexurile coroide din creier in cantitate de 0,5 litri zilnic.

Lichidul cefalorahidian are o presiune de 100-200 mm H2O si poate fi extras pentru analize prin punctie lombara. In mod normal, contine cantitati mici de proteine (15-40 mg/dL), glucoza (50-100mg/dL), putine leucocite (in special limfocite) si deloc hematii (globule rosii). De fapt, compozitia lui il face mai sensibil in fata infectiilor, el continand putine leucocite, imunoglobuline sau complement (elemente care fac parte din sistemul de aparare impotriva infectiilor). Practic, intreaga structura meningeala contribuie la formarea unei bariere de protectie hemato-encefalice in jurul creierului si maduvei, care lasa extrem de putine substante din sange sa treaca inspre acestea, exceptand substantele nutritive esentiale. Din pacate insa, aceasta bariera face ca germenii odata ajunsi in aceasta zona sa se inmulteasca cu usurinta, in lipsa factorilor de aparare, chiar medicamentele patrunzand mai greu acolo.

Germenii
Meningitele sunt de natura diversa. Cele mai frecvente sunt cele virale, care de obicei dau forme mai usoare de boala, care cedeaza dupa cateva zile, fara complicatii. Ele sunt generate de enterovirusuri (Cosakie, Echo), dar si de virusurile herpetice, mai rar de virusul varicelo-zoosterian (care produce varicela), virusul urlian (care produce oreionul) sau virusul mononucleozei infectioase. Meningitele bacteriene sunt mai rare decat cele virale, dar mai grave decat acestea. Pot fi produse de diversi germeni, mai frecventi fiind: pneumococul, meningococul, streptococul, stafilococul, Haemophilis Influenzae B, dar si de enterobacterii (Coli, Salmonella, Pseudomonas, Klebsiella) sau bacilul tuberculozei. Germenii ajung la nivel meningeal de obicei prin sange, de la un focar care poate fi situat in nazo-faringe (de la o persoana bolnava sau frecvent care este doar purtator sanatos), dar si la nivelul cailor respiratorii, tractului digestiv sau urinar.

Citește pe Antena3.ro

Un băiat de 18 ani riscă 20 de ani de închisoare după o vacanță cu familia în Dubai. De ce este acuzat

De asemenea, germenii se pot propaga spre meninge de la un proces infectios de vecinatate, de exemplu o infectie sinusala, otica sau mastoidiana ori prin inoculare in urma unui traumatism local sau dupa o interventie chirurgicala. In afara de efectul direct al germenului, prezenta acestuia declanseaza o puternica reactie inflamatorie, care este responsabila de multe dintre leziunile neurologice produse in meningite si care persista chiar si dupa ce germenii au fost distrusi prin tratamentul cu antibiotice.

Gravitatea si virulenta
Gravitatea infectiei depinde atat de virulenta germenului, cat si de reactivitatea organismului. Un risc mai mare de boala prezinta: nou-nascutii si copiii pana la 5 ani, adultii peste 55-60 de ani, persoanele cu imunitatea scazuta, in special bolnavi care sufera de diabet zaharat, cancer, care prezinta splenectomie (la care splina a fost indepartata chirurgical), care urmeaza tratamente cu imunosupresoare sau chimioterapice, care au o maladie renala cronica, alcoolism sau ciroza, dar si persoanele care traiesc sau lucreaza in spatii aglomerate. Termenul de meningita se refera strict la inflamatia meningelui, fara afectarea structurilor creierului sau maduvei spinarii. Inflamatia acestora se numeste encefalita, respectiv mielita, suferinte care se pot asocia sau pot complica o meningita.

Simptomele
Simptomele meningitei bacteriene sunt: febra mare, uneori cu frisoane, stare generala de rau, durere de cap deosebit de puternica, insotita de greata si varsaturi, fotofobie (sensibilitate la lumina), dureri musculare. Un semn important este rigiditatea, 'intepenirea' gatului, evidenta atunci cand bolnavul incearca sa coboare barbia in piept. Apar, de asemenea, diverse semne de afectare psihica, de la iritabilitate, somnolenta, dificultati de concentrare pana la confuzie, delir, letargie, coma, convulsii (mai ales in cazul copiilor). In meningita meningococica apare o eruptie specifica pe piele (cu pete mici, de culoare rosu intens). Nou-nascutii pot prezenta o simptomatologie inselatoare: febra poate fi inalta, dar poate lipsi in numeroase cazuri, pe prim plan situandu-se manifestarile digestive (refuzul hranei, varsaturi, diaree), insotite de tulburari respiratorii (respiratie dificila, uneori oprirea respiratiei si cianoza respectiv colorarea albastruie a pielii), precum si stare de apatie sau agitatie extrema.

Sugarul prezinta fie plans continuu, inconsolabil, fie plansul are o tonalitate schimbata, mai inalta, sau din contra, plansul este slab, ca un scancet. Uneori, el trebuie tinut in brate si leganat incontinuu, alteori are un comportament paradoxal, adica plange cand e luat in brate si se opreste cand este lasat in patut. In stadiile mai avansate se observa bombarea fontanelei si pot aparea convulsiile. La batrani sau persoanele cu o imunitate scazuta boala se manifesta prin febra joasa, dureri de cap mai putin violente, letargie. In meningitele virale semnele de boala sunt mai atenuate: durerile de cap sunt localizate frecvent la nivelul fruntii si in spatele ochilor (aparand si la miscarea acestora), cu febra, varsaturi, fotofobie, dureri musculare si articulare, uneori cu o eruptie pe piele (nespecifica, roz sau rosu pal, de scurta durata).

Cu toate acestea, chiar daca starea generala este rea, nu exista semne majore de afectare psihica sau neurologica (confuzie, delir, convulsii, coma), iar rigiditatea gatului este mai putin marcata. De cele mai multe ori meningitele sunt produse de meningococ si pneumococ. In cazul nou-nascutilor sunt incriminati si Streptococul de grup B, Haemophilis Influenzae tip B, unele tulpini de E Coli. Cea mai frecventa forma de meningita cronica este cea tuberculoasa, care se poate instala atat la copii, cat si la adulti, in care simptomele persista mai multe saptamani, cu febra joasa, cefalee, paralizii ale nervilor cranieni, tulburari psihice.

In concluzie este important ca bolnavul sa se prezinte la medic daca apar simptomele caracte­ristice: febra mare, dureri severe de cap, varsaturi, 'intepenirea' gatului. Este adevarat ca exista forme mai usoare sau mai grave de boala, dar nimeni nu poate preciza cu exactitate natura unei meningite pana nu se fac investigatiile de laborator si indiferent de forma de boala nu se poate deduce cum va evolua aceasta, asa ca pacientul trebuie sa se afle sub supraveghere medicala. Netratata corect sau la timp, meningita poate fi fatala sau se poate solda cu complicatii grave: convulsii, pierderea vederii sau auzului, paralizii, tuburari de concentrare si invatare, de vorbire sau de comportment.

INVESTIGATII. Diagnosticul de meningita incepe cu examenul fizic si este completat cu diverse investigatii: hemoleucograma, hemoculturi (pentru determinarea tipului de germeni din sange), radiografii sau, daca e necesar, tomografie computerizata etc. Precizarea diagnosticului se face insa numai dupa examinarea lichidului cefalorahidian, care este recoltat prin punctie lombara. Procedura este reali­zata de medic, prin introducerea unui ac in zona inferioara (lombara) a coloanei vertebrale. Pacientul este culcat pe o parte sau in pozitie sezanda, se face anestezie locala, se punctioneaza, se masoara presiunea lichidului si apoi este extrasa o cantitate de lichid, care este trimis apoi la analize. Se studiaza compozitia lui, dar se fac si culturi pentru evidentierea germenului care a produs boala.

Punctia este in general lipsita de riscuri, putand fi urmata uneori de cefalee, ce poate persista cateva ore. Pentru a evita aparitia ei este bine ca bolnavul sa ramana intins 2-3 ore dupa punctie.

GRAVE SI FRECVENTE. Vaccinarea are un rol esential in prevenirea unor forme grave si frecvente de meningita. De exemplu, una dintre cauzele cele mai intalnite de meningita la nou-nascut si copilul pana la 5 ani este Haemophilus Influenzae tip B. Vaccinarea nou-nascutilor a dus la scaderea considerabila a acestor imbolnaviri in tarile in care ea este practicata. Vaccinul se administreaza in 3 doze, incepand cu varsta de 2 luni, apoi la 2 luni interval (la 2, 4 si 6 luni), urmata de a patra doza la 12 luni de la ultima doza.

Daca vaccinarea este inceputa dupa 6 luni se fac doua doze la 1-2 luni si o a treia la 12 luni de la ultima doza, iar daca se face dupa varsta de 1 an (intre 1 si 5 ani) se recurge la o singura doza. Dupa 5 ani ea nu mai este utila (decat in cazuri particulare). Vaccinarea impotriva pneumococului se poate face fie cu vaccin conjugat (destinat copiilor pana la 2 ani si administrat in 4 doze, incepand cu varsta de 2 luni), fie cu vaccinul polizaharidic, destinat copiilor peste aceasta varsta si adultilor. Exista si cateva tipuri de vaccin impotriva meningococului, destinate copiilor si adultilor. Si mai ales nu uitati ca meningitele sunt boli transmisibile, deci nu neglijati regulile elementare de igiena! Mainile trebuie spalate cat mai des cu apa si sapun, iar gura si nasul acoperite cu servetele de hartie (care sunt imediat aruncate) in ­timpul stranutului sau tusei.

MEDICAMENTE. Tratamentul cu antibiotice este destinat doar meningitelor bacteriene. El este inceput imediat, cu o asociere de antibiotice cu spectru larg, pana cand sosesc rezultatele de laborator (dupa aceea tratamentul se face conform antibiogramei), administrate pe cale intravenoasa. Uneori se impune folosirea corticosteroizilor (pentru reducerea presiunii la nivel cerebral), anticonvulsivantelor (pentru prevenirea declansarii convulsiilor), medicamentelor pentru combaterea durerii si febrei.