Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Era în 2013, iar fiul lui David Levine avea două săptămâni. Tatăl pusese copilul jos pe un covoraș „poate puțin mai dur decât ar fi trebuit”, spune astăzi Levine. În acel moment, incapabil să gândească limpede, era convins că făcuse ceva mai rău. În calitate de pediatru, știa că scuturarea unui bebeluș poate provoca leziuni cerebrale, chiar moartea.
Furia și frustrarea lui Levine s-au acumulat încă de la nașterea fiului său. La fel ca mulți nou-născuți, bebelușul a avut nevoie de timp pentru a se adapta la lumea exterioară. Dar pentru Levine, i se părea că plânge constant. „Am luat-o personal, ca și cum aș fi dat greș, nu-mi fac treaba. De asemenea, am început să simt că era îndreptat spre mine - că fiul meu plângea pentru că nu mă plăcea”, povestea el.
Dar Levine iubea copiii. De când își începuse cariera de medic pediatru în New Jersey, SUA, auzise mereu un singur lucru de la părinți: „Vei fi un tată atât de bun într-o zi”. Fusese entuziasmat când soția lui rămăsese însărcinată și dăduse naștere fiului lor. Când ea a avut probleme cu alăptarea, iar el și-a putut folosi experiența medicală pentru a ajuta la încorporarea formulei de lapte praf, s-a simțit util.
Dar apoi rolul său s-a schimbat. Nu avea nevoie să fie medic; trebuia să fie tată. Iar când sarcinile practice ale părinților - cum ar fi să-l facă pe fiul său să nu mai plângă - s-au dovedit a fi o provocare prea mare, a crezut că era vina lui.
„Atunci lucrurile au început să meargă în spirală”, spune el. A început să vadă imagini grafice în care comitea acte de violență asupra copilului său și asupra lui însuși și chiar țipa la copil. Și nu a văzut cum lucrurile s-ar putea îmbunătăți. „Îi spuneam soției mele că acesta era sfârșitul vieții noastre”, spune el. „Tot ce puteam să îmi imaginez era ciclul infernal care urma să fie viața noastră”.
În cabinetul său, el a depistat mamele pentru depresia postnatală, o boală depresivă care se instalează în decurs de un an de la naștere (deseori denumită „depresie postpartum”). De obicei, este considerată o afecțiune feminină. Ar putea exista și în cazul taților? Dacă da, Levine nu a auzit de ea.
Și nu era singurul. Depresia postnatală, o afecțiune de sănătate mintală care poate include sentimentul de depresie persistentă, apatie sau chiar suicid în primul an de la naștere, este un fenomen bine stabilit la femei - chiar dacă este unul care rămâne încă subdiagnosticat și subtratat în întreaga lume, uneori cu consecințe tragice.
Citește pe Antena3.ro
Ceea ce este mai puțin cunoscut, chiar și pentru cei din domeniul medical, este faptul că și bărbații pot avea depresie postnatală.
Dar multe dintre resursele care pot ajuta la prevenirea, diagnosticarea și tratarea depresiei postnatale, de la chestionarele de screening pe care le folosesc medicii, până la rețelele de sprijin precum grupurile de părinți, au fost create pentru femei. Chiar și simptomele pe care oamenii le asociază în mod obișnuit cu depresia postnatală tind să se refere mai mult la femei decât la bărbați. Adăugați la aceasta stigmatul pe care bărbații îl pot simți în legătură cu exprimarea provocărilor legate de sănătatea mintală, iar experții spun că nu ne lipsesc doar mamele cu depresia postnatală. Milioane de tați deprimați ar putea, de asemenea, să treacă neobservați.
„Deși a crescut gradul de conștientizare a comunității cu privire la bolile mintale, cum ar fi depresia postnatală la femei, este un fenomen mult mai puțin recunoscut la bărbați”, spune Grant Blashki, consilier clinic principal al organizației australiene pentru sănătate mintală Beyond Blue.
Cu toate acestea, s-a estimat că aproximativ 10% dintre tați suferă de depresie în primul an de la naștere, o rată de două ori mai mare decât în cazul populației masculine generale. Unele cercetări au indicat că 10% ar putea fi prea puțin; în perioada de trei până la șase luni de la naștere, aproximativ unul din patru tați prezintă simptome de depresie. Mulți tați vor avea, de asemenea, anxietate generalizată, spune Daniel Singley, un psiholog consilier din San Diego, California, specializat în problemele bărbaților.
Însă relativ puțini dintre acești bărbați vor sesiza sau chiar vor crede că au o problemă pentru început.
„În practica mea, este interesant faptul că, chiar dacă proveniți dintr-un mediu foarte educat sau sunteți un profesionist în domeniul sănătății, există încă un nivel ridicat de stigmatizare a bolilor de sănătate mintală în rândul bărbaților", spune Blashki. „Iar acest lucru poate duce la negare sau la o căutare deficitară de ajutor, sau la sentimentul că ar trebui să te descurci singur”.
În general, bărbații au tendința de a evita îngrijirea medicală mai mult decât femeile. În Canada, de exemplu, cercetătorii au descoperit că aproximativ opt din zece bărbați nu vor căuta asistență medicală până când partenera lor nu îi convinge să meargă. Dar acest lucru se datorează, de asemenea, în mare parte, sentimentelor de jenă sau de rușine de a fi un bărbat, în special un tată, cu depresie.
„[Bărbații] chiar nu vor să caute ajutor pentru sănătate mintală, pentru că este stigmatizată și feminizată. Și chiar nu vor să facă acest lucru în timpul perioadei perinatale”, spune Singley.
În cazul cuplurilor heterosexuale care au copii, continuă el, mesajul transmis de obicei unui tată este că sarcina și nașterea sunt de competența femeii. Tații pot fi excluși de la programările prenatale, de la cursuri sau chiar de la travaliu în sine. Atunci când sunt prezenți, li se spune adesea că singura lor treabă este să fie de sprijin, indiferent de anxietățile sau temerile pe care le pot simți și ei.
Acest mesaj activează stereotipul masculin de „a proteja, a oferi”, spune Singley, și trece cu vederea un element cheie: tații trebuie să sprijine mamele, dar și ele au nevoie de sprijin. După cum a declarat un tată cercetătorilor într-un studiu recent din Marea Britanie: „Privind în urmă, instituțiile, familia și eu însumi ne-am concentrat pe modul în care îmi voi sprijini soția și accentul a fost pus pe faptul că trebuie să rămân puternic”.
Michael Wells, profesor asociat la Departamentul de Sănătate a Femeilor și Copiilor de la Institutul Karolinska din Stockholm, Suedia, și cercetător în domeniul îngrijirii postnatale spune că tații sunt într-adevăr mai predispuși la depresie postnatală dacă au avut depresie în trecut. Dar la fel sunt și mamele. „Nu este vorba doar de hormoni”, spune el. Nu numai atât, dar cercetări recente au descoperit că și hormonii taților se schimbă, de asemenea, încă din perioada prenatală. Nivelul de testosteron al taților scade în timpul sarcinii partenerei lor, de exemplu, în timp ce estrogenul crește spre sfârșitul sarcinii. Există unele dovezi că depresia postnatală paternă ar putea fi legată de aceasta.
Lăsând la o parte cauzele fiziologice, atât mamele, cât și tații implicați se confruntă cu o serie de schimbări după ce se naște un copil: „adaptarea la noul copil, schimbări în relația de cuplu, schimbări în viața sexuală a cuplului, noi responsabilități, confruntarea cu stresul partenerului și presiunile financiare”, spune Blashki de la Beyond Blue. „Poate fi o perioadă de reflecție asupra propriei identități, iar mulți bărbați se pot îngrijora de responsabilitatea necesară pentru a avea grijă de un copil”.
De asemenea, anumiți factori de risc pot face ca unii tați să fie mai predispuși la depresie postnatală. Unul dintre aceștia este sănătatea mintală a partenerei lor; riscul ca tatăl să dezvolte depresie postnatală este de peste cinci ori mai mare dacă mama suferă de această boală.
(sursa: Mediafax)
