Anotimpul adevărului

E toamnă...! Nici domolirea traficului pe care oricum nu-l mai sesizez, pentru că nu mă mai grăbesc spre plajă, nu mă alină. Începerea anului şcolar ? Nici atât.

E toamnă...! Nici domolirea traficului pe care oricum nu-l mai sesizez, pentru că nu mă mai grăbesc spre plajă, nu mă alină. Începerea anului şcolar ? Nici atât. Zgomotul sec al frunzelor care se fărâmă sub tălpile pantofilor adânceşte liniştea care m-a cuprins. O linişte crudă... ca un mormânt spre care priveşti în gol cu gol în suflet.
Plâng după vară, dar vremea mă împinge de la spate. Cu capul întors după ea mă agăţ de ultimele ei răsuflări ca de un trunchi sub care pluteşte abisul.
Chiar şi amintirile verii au prins a se răci şi nu mai reuşesc să-mi înlăture frigul din oase.
Eram pe plajă prinsă între mare, cântec şi cer, iar bucuria şi tristeţea se contopiseră într-un amalgam devenit atât de firesc. Râdeam cu lacrimi de neputinţă gândindu-mă la el, la cât de frumos ar fi fost să fie şi el, să simtă şi să vadă o dată cu mine acea revărsare de bucurie, la cât de frumos ar fi să fie aici chiar dacă nu e, să vadă chiar dacă nu-l văd. Priveam cerul căutându-l, dorindu-mi doar... să fie. Atunci au început să cadă stele. Mai întâi una, apoi încă una... şi încă una.
Ceva mai târziu în vară, pe malul Dunării, printre canale. Egretele şi stârcii se culcaseră de mult. Chiar şi ţânţarii erau adormiţi de ceva vreme. Aerul umed şi puţin sărat, venind dinspre marea ce uda nu departe plaja, lăsa stropi tremurânzi pe fiecare buturugă. Un festival, un scurtmetraj. Final de film. O lacrimă, o rugă şi o altă stea căzătoare. Atât de luminoasă!
Vara e mai simplu. Sunt ultimele amintiri frumoase. Copilul mi se bălăceşte printre valuri. Soarele strălucitor împrăştie raze din mare. Cu ochii mijiţi şi mâna streaşină parcă îi văd pe amândoi stropindu-se şi alergându-se pe nisip. Apa clipoceşte în ton cu râsetele copiilor... În parc la tobogane. Cât de greu a fost să revin acolo! "Mama! Uite cum ne dăm!" Îşi  ţine strâns în braţe frăţiorul şi pornesc, dispar în tubul care duduie de hohote de râs. Apoi reapar în capăt prăvălindu-se-n nisip.
În fiecare moment al verii îmi zâmbeşte din amintiri. Dar amintirile calde s-au dus o dată cu vara...
Acum e anotimpul adevărului şi al spaimei. Un adevăr trăit în fiecare zi, dar resimţit usturător prin fiecare fibră cu fiecare frunză uscată, cu fiecare pom îmbătrânit, cu fiecare iz de lemn ud, cu fiecare urmă de noroi, cu fiecare strop de ploaie... resimţit ca o vină usturătoare, ca o groază nesfârşită, ca o sufocare, ca o privire de copil îngrozit, în fiecare zi din ce în ce mai acut, doar toamna.