EMANUELA GROSU - Păpuşa fără picioare

Manu priveşte drept înainte. Nu coboară niciodată ochii în pământ şi parcă te forţează şi pe tine să nu o faci. La 8 ani, Emanuela Grosu nu ştie să plece capul pentru nimic în lume. Ştie doar să accepte realitatea, să se lupte cu ea în fiecare zi. Fără picioare, cu demnitate.

La trei ani, părinţii au dus-o pe Manu la Spitalul Budimex. Au fost primii medici care şi-au pus parafa. Un diagnostic crunt pentru un suflet atât de mic. Deficit congenital de antitrombină, o boală rară a sângelui care afectează aproximativ 1 la 3.000-5.000 de oameni. În România era atunci primul caz de acest gen. Boala se manifestă violent: blocaj renal, convulsii repetate, semipareză pe partea dreaptă. Medicii de la Institutul de Hematologie, Fundeni, i-au prescris un tratament cu A.T.III (Antithrombin III), un medicament pe care cei din spital îl primiseră prin donaţii din Austria. Totul a decurs bine până când Manu a împlinit 4 ani. Atunci i-au căzut degetele de la picioare.

Picioare rotunjite cu bisturiul

“Mami, fii puternică, nu fi bleagă, nu mai plânge, că o să trecem şi peste asta!”, spune de fiecare dată Manu după o criză. Anul trecut, la 7 ani, Manu s-a schimbat. A fost prima dată când a privit în pământ şi s-a întrebat ce se întâmplă, de ce nu mai are picioare. În urma unei crize puternice şi a lipsei unei doze de A.T.III care ar fi putut-o salva, Manuelei i-au fost amputate picioarele. “Mi-a scuipat jumătate de limbă în palmă”, îşi aminteşte cu lacrimi mama. Copilul a luptat şi a rezistat. După ce i s-au amputat picioarele, a mai făcut încă opt operaţii. Câte patru la fiecare picior. Pentru că oasele tăiate cresc asemenea celorlalte oase. Fapt pentru care trebuie mereu tăiate şi rotunjite, ca să nu străpungă muşchii şi pielea.

“36 de doze i-au trebuit anul trecut la toate intervenţiile chirurgicale la bonturi, când doctorul nu ştia cât să scurteze şi tot scurta”, îşi aminteşte mama. Ultimele operaţii au fost făcute în 2008.

Durerea tălpilor

“Mă dor tălpile!”, le spune Manu părinţilor, imediat după operaţia de amputare a picioarelor. Îşi dorea enorm să meargă la şcoală, împreună cu toţi prietenii ei de la grădiniţă şi, când mama i-a spus că va merge într-un cărucior cu rotile în clasa I, i s-a declanşat o criză pe sistem nervos. Rezultatul: coagularea rapidă a sângelui. Ca să iasă din starea critică i-au fost administrate opt doze de A.T.III. “Anul trecut, îşi aminteşte mama, a făcut convulsie de trei ori într-o zi, însă ea mereu a fost mai puternică decât noi.” Puterea îi vine de la colegii ei, ar spune parcă tacit Manu. La şcoală, deşi merge doar patru ore pe săptămână, se simte cea mai fericită fiinţă din lume.

Prietenia şi cărţile de poezii

De cum intră în clasă, toţi colegii roiesc în jurul ei şi-i cer sfatul. Îşi împărtăşesc mici secrete, şi când o vizitează acasă, le citeşte poezii. E fascinaţia ei atunci când trece pe lângă o librărie să îşi dorească o carte. Cu eforturi, părinţii îi cumpără şi-o admiră cum le devorează împreună cu cei mai buni prieteni. Uneori, în timpul crizelor, îşi pierde memoria. S-a întâmplat să se trezească şi să nu recunoască pe nici unul dintre noi, povesteşte mama. Pentru Manu, orice mică supărare poate declanşa o criză pe sistem nervos. S-a întâmplat anul trecut, când s-a certat cu învăţătoarea de la problema de matematică. După amputarea picioarelor, Manu a plâns prima oară. Atunci şi-a promis că trebuie să meargă la şcoală pe picioarele ei, pentru că vrea să se facă medic.

Vreau proteză, ca să pot fi doctoriţă

Emanuela Grosu provine dintr-o familie simplă, din satul Tufeşti, judeţul Brăila. Lupta părinţilor cu boala fetiţei este mult prea grea pentru umerii lor. Manu are nevoie, pentru întreţinere şi intervenţie în momentele de criză ale bolii, de fiole de A.T.III (Antithrombin III). Pentru că în România nu se distribuie acest medicament, părinţii trebuie să îl comande special din altă ţară.

Singurul producător este BAXTER AG Austria. Farmaciile din România nu importă aşa ceva. Firma care îl procură, din Anglia, îl aduce cu preţul de 500 de euro, o singură doză. Manu mai are nevoie, în fiecare an – până la 18 ani, de protezare. Asta înseamnă 10.000 RON/an. Cei care doresc să o ajute pe Manu pot face donaţii în contul deschis la Banc Post, sucursala Brăila, pe numele mamei, Stănuţa Grosu (tel.: 0752.065.899).

RON: 960 900 640 8063 RON 01