Incredere?

Si, acum cand intalnesc familii cu copii si vad ca tind sa faca greseli ca acelea pe care le-am facut eu, cum pot sa stau si sa privesc detasata? Ar insemna ca nu am inteles nimic din toate astea si ca Vlad s-a dus degeaba

Cred ca multi din cei care ne privesc nu inteleg de ce suntem acum atat de porniti, iar atunci, cand pentru copil inca se mai putea face ceva, noi i-am ascultat pe EI - pentru ca EI erau profesionistii!

Am avut incredere! Mai intai in locurile sfinte, in jurul carora ma simteam in siguranta... caci, daca nu acolo, unde altundeva?

Am avut incredere si in Vlad, care nu pleca de langa mine fara sa ma anunte.

Am avut incredere in politisti ca-l vor gasi, pentru ca ei erau profesionistii, ei aveau instrumentele si "metodele" specifice, ei stiau ce trebuie sa faca in astfel de cazuri, cum si unde sa caute. Pentru ca, in primul rand, sunt oameni cu suflet care s-au angajat sa salveze vieti! Sau asa credeam.

Apoi am avut incredere si ne-am pus speranta in Salvare! Cine altcineva ar fi putut sa-i acorde mai bine ingrijirile medicale de urgenta care atunci se impuneau?

Abia "dupa" mi-am dat seama cat am gresit! Nu trebuia sa avem incredere in nimeni si in nimic! Puteam sa cautam singuri, sa ne organizam singuri, fara sa cerem acordul sau parerea politistilor, care oricum nu erau capabili sa ofere mai mult decat ridicari din umeri.

Puteam sa incercam sa-l stabilizam noi, chiar si asa, cu mainile goale, probabil ca am fi reusit, pentru ca noi doream acest lucru mai presus de orice. Daca-l tineam acolo, la troita, unde a fost adus de gasitori, il inveleam, ii faceam masaj cardiac si tot ceea ce puteam face avea sanse... mult mai multe decat in salvarea in care nu i s-a facut nimic.

Acum ne tot intrebam de ce am pus viata copilului nostru in mainile specialistilor fara suflet, cand toti cei care venisera acolo neconditionat, din inima, ar fi facut orice ca sa-l ajute.

Nu era oare mai bine daca ne bazam numai pe propriile forte? Cum sa mai avem incredere in cei care si-au atins limita de incompetenta exact cand era vorba despre viata unui copil? Cum sa mai credem ceva din ce spun ei?

Dupa ce nenorocirea s-a produs, am avut din nou incredere ca anchetatorii vor dori sa afle adevarul, dar din nou ne-am inselat.

Ma tot intreb daca a fost o lectie pentru mine de a ma vindeca de "incredere" sau e o lectie pentru noi toti pentru a realiza ca, daca o rotita nu functioneaza intr-un sistem, acel sistem e condamnat la erori permanente. E o lectie doar pentru mine sau un semn pentru noi toti de a trage semnalul de alarma pentru ca angrenajele ruginite sa fie schimbate?

De un an si doua saptamani ma tot intreb de ce in cazul copilului nostru nu a functionat nimic. Dar nimic! Din primul pana in ultimul moment "greselile" s-au tinut lant.

Si acum, cand intalnesc familii cu copii si vad ca tind sa faca greseli ca acelea pe care le-am facut eu, cum pot sa stau si sa privesc detasata? Ar insemna ca nu am inteles nimic din toate astea si ca Vlad s-a dus degeaba.

Sa nu spun ca si copiii cei mai mari au nevoie de aceeasi atentie ca si cei mai mici? Sa nu spun ca trebuie sa ai ochii atintiti asupra lor secunda de secunda? Sa nu spun ca un copil lasat singur afara la joaca poate fi in pericol? Sa nu spun ca exista oameni care nu sunt ghidati de bune intentii? Sa nu spun ca, daca ai nevoie de o salvare pentru copilul tau, sa-i somezi pe cei din ea sa actioneze? Sa nu spun ca, atunci cand apelezi la ajutorul politistilor, sa le ceri sa faca anumite lucruri pe care ei trebuie sa le faca?

Ma lupt cu mine de fiecare data cand simt ca trebuie sa intervin. As vrea sa n-o fac, insa ceva imi spune ca sunt datoare sa atentionez, sa ma arat cu degetul. Poate pe moment ii ingrozesc pe cei care ma vad si ma aud, dar sper ca, atunci cand vor fi pe punctul de a face o greseala, isi vor aminti de mine si n-o vor face.

Din nefericire, asa am toate sansele de a ajunge un fel de Casandra a zilelor noastre, dar stiu ca e mai usor sa previi o nenorocire decat sa traiesti cu ea.