Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
ÎN MEMORIA LUI VLÃDUŢ
Mă plimbam deunăzi prin oraş asistată de un aparat nu mai mare decât un calculator de buzunar, care-mi vorbea: "După 30 de metri faceţi la dreapta, după 60 de metri faceţi brusc la stânga..."
Mă plimbam deunăzi prin oraş asistată de un aparat nu mai mare decât un calculator de buzunar, care-mi vorbea: "După 30 de metri faceţi la dreapta, după 60 de metri faceţi brusc la stânga..."
ÎN MEMORIA LUI VLÃDUŢ
Mă plimbam deunăzi prin oraş asistată de un aparat nu mai mare decât un calculator de buzunar, care-mi vorbea: "După 30 de metri faceţi la dreapta, după 60 de metri faceţi brusc la stânga..." şi tot aşa, cucoana din aparat nu mă slăbea o clipă. Iar dacă am oprit înainte să fac "brusc la stânga" ca să-mi iau ţigări asta n-a oprit-o pe ea să tot repete înfundat din buzunar "după 20 de metri faceţi brusc la stânga"... Este vorba de tehnică din asta... avansată, cu nume din iniţiale. Mai exact, acesta era un PDA (asistent personal digital în traducere liberă) dotat cu alte iniţiale – GPS. Cu el nu poţi să te rătăceşti nici să vrei. Nu pot să spun că toate aceste "device-uri" dotate cu progrămele care, cu ajutorul unui satelit, prin triangulaţie, reuşesc să te găsească şi să te poziţioneze pe hartă nu mă impresionează... Dar... câţi au acces la ele?
O prietenă îmi povestea nu de mult: "Măi, m-am urcat în maşina lui X dotată cu computer de bord. M-a ameţit. Îţi spune pas cu pas ce trebuie să faci de parcă ai fi decerebrat: să închizi uşa, să-ţi pui centura, să-ţi aranjezi scaunul... Apoi începe cu traseul: «Aici faceţi stânga, acolo faceţi iar stânga...»".
Dar iată, cu toată această tehnică sofisticată care pare desprinsă din filmele cu James Bond... la 10-15 km de locul unde eu mă plimbam cu asistentul personal în buzunar – cel care nu mă lasă să mă rătăcesc în oraş – un copil murea de frig şi extenuare, pentru că s-a rătăcit pe câmp din cauza ceţii.
Copilul trăia într-o sărăcie atât de netedă încât el trebuia să adune peturi din gunoi pentru focul zilnic. Se întâmplă... la noi... dureros de des.
Ce se mai întâmplă la noi? Şi fără GPS, copilul a avut totuşi trei şanse, dar toate trei l-au lăsat să plece. De trei ori s-a întâlnit în acea zi – în care a alergat kilometri întregi aiurea, căutând disperat drumul spre casă – cu oameni care ar fi putut să-l reţină, să-l convingă, să-i salveze practic viaţa. Ultima oară a fost văzut seara târziu şi totuşi a fost lăsat să plece singur în noapte şi în ceaţă. Nu mult după aceea s-a prăbuşit. Nici unul din cei care l-au întâlnit nici măcar nu s-a gândit să anunţe autorităţile... un apel, atât.
Mă plimbam deunăzi prin oraş asistată de un aparat nu mai mare decât un calculator de buzunar, care-mi vorbea: "După 30 de metri faceţi la dreapta, după 60 de metri faceţi brusc la stânga..." şi tot aşa, cucoana din aparat nu mă slăbea o clipă. Iar dacă am oprit înainte să fac "brusc la stânga" ca să-mi iau ţigări asta n-a oprit-o pe ea să tot repete înfundat din buzunar "după 20 de metri faceţi brusc la stânga"... Este vorba de tehnică din asta... avansată, cu nume din iniţiale. Mai exact, acesta era un PDA (asistent personal digital în traducere liberă) dotat cu alte iniţiale – GPS. Cu el nu poţi să te rătăceşti nici să vrei. Nu pot să spun că toate aceste "device-uri" dotate cu progrămele care, cu ajutorul unui satelit, prin triangulaţie, reuşesc să te găsească şi să te poziţioneze pe hartă nu mă impresionează... Dar... câţi au acces la ele?
O prietenă îmi povestea nu de mult: "Măi, m-am urcat în maşina lui X dotată cu computer de bord. M-a ameţit. Îţi spune pas cu pas ce trebuie să faci de parcă ai fi decerebrat: să închizi uşa, să-ţi pui centura, să-ţi aranjezi scaunul... Apoi începe cu traseul: «Aici faceţi stânga, acolo faceţi iar stânga...»".
Dar iată, cu toată această tehnică sofisticată care pare desprinsă din filmele cu James Bond... la 10-15 km de locul unde eu mă plimbam cu asistentul personal în buzunar – cel care nu mă lasă să mă rătăcesc în oraş – un copil murea de frig şi extenuare, pentru că s-a rătăcit pe câmp din cauza ceţii.
Copilul trăia într-o sărăcie atât de netedă încât el trebuia să adune peturi din gunoi pentru focul zilnic. Se întâmplă... la noi... dureros de des.
Ce se mai întâmplă la noi? Şi fără GPS, copilul a avut totuşi trei şanse, dar toate trei l-au lăsat să plece. De trei ori s-a întâlnit în acea zi – în care a alergat kilometri întregi aiurea, căutând disperat drumul spre casă – cu oameni care ar fi putut să-l reţină, să-l convingă, să-i salveze practic viaţa. Ultima oară a fost văzut seara târziu şi totuşi a fost lăsat să plece singur în noapte şi în ceaţă. Nu mult după aceea s-a prăbuşit. Nici unul din cei care l-au întâlnit nici măcar nu s-a gândit să anunţe autorităţile... un apel, atât.
