Romania... De ziua ta

De cate ori spun Romania ma gandesc doar la fizicul tarii noastre, despre care oricine poate recunoaste cu mana pe inima ca este unul deosebit de atragator.

Despre sufletul ei, ce sa spun. Cand eram copil am invatat ca Romania are un suflet ales. Cei pe care-i cunosteam imi demonstrau asta, cartile pe care le citeam imi intareau convingerea.

Apoi am inceput sa-i "vad"sufletul cu ochii sufletului meu, iar fundamentul a-nceput sa se clatine. Il mai propteam din cand in cand cu noi sentimente frumoase dar uneori, celelalte il zguduiau puternic.

Pana nu demult, ma luptam (verbal) cu oricine incerca sa zugraveasca in culori spalacite imaginea Romaniei. Pana nu demult o iubeam... era o entitate cu o forma clara, bine conturata, dar cu un fond liric. Acum imi dau seama ca fondul era puternic idealizat - - era jumatatea plina de poezie a paharului. Treptat, imaginea idilica a lasat loc jumatatii confuze a paharului - realitatea.

In urma cu cativa ani, duceam o disputa continua cu prietenii mei care isi faceau actele de emigrare in Canada. Nu intelegeam nici in ruptul capului cum poti pleca de-aici, unde-i raiul pe pamant, unde ai parintii, fratii, prietenii, muntii, apele si padurile. Gaseam contraargumente la orice-mi spuneau, dar nu i-am convins... si au plecat.

Am inceput sa vad de mult cealalta fata a Romaniei, cea nu tocmai frumoasa, dar nu voiam sa o recunosc sperand ca asa va disparea.

M-a invatat odata cineva ca, daca vrei sa analizezi un om, sa incerci sa-i pui in balanta calitatile si defectele. Daca are numai cu o calitate mai mult decat defecte, inseamna ca persoana respectiva merita atentia si consideratia ta. Oare nu se poate face acelasi artificiu si cu o tara?

Cand ascultam joia la radio (prin ’86-’87) Cenaclul Flacara, sufletul imi era asediat de patriotism, insa cand ne impingeam prin geamuri pe la cozi (la carne, branza...), sentimentelor frumoase le lua locul furia (deloc muta) si durerea fizica. Ieseam de-acolo aproape schiloditi, cateodata invingatori (cu pachetul de carne strans la piept), cateodata invinsi...

Nu voi uita niciodata ziua de 22 decembrie ’89. Eram pe strada si toata lumea, cunoscuti si necunoscuti deopotriva, se imbratisau fericiti. Singurul lucru pe care-l aveau in comun era ca purtau acelasi nume: roman. Am trait o data cu toti romanii acea stare euforica si atunci am fost din nou mandra. Sentimentul de mandrie a fost spulberat insa cateva luni mai tarziu, la vederea atrocitatilor din Piata Universitatii.

M-am plimbat mult prin munti si am avut ocazia sa cunosc oameni care-ti puneau tot pe masa fara sa iti cera nimic in schimb si am vazut oameni care-ti cer de la obraz fara sa iti dea nimic, doar pentru a-si face meseria.

Am vazut oameni pe veci recunoscatori unor medici romani care le-au salvat viata. Am intalnit si oameni care au pierdut pe cineva drag sau au ramas mutilati din cauza indiferentei altor medici romani.

Am vazut oameni cu har imbracati in haine preotesti si am vazut sutane imbracate in ipocrizie.

Am vazut cum romanii se aduna sa ii sprijine pe cei aflati la ananghie (loviti de inundatii sau de boli), dar si cum cei loviti continua sa se loveasca unii pe altii.

Am vazut cum se cumpara voturi inainte de alegeri cu mici si bere, dar am rasuflat usurata ca nu toti se lasa astfel cumparati.

Am vazut meciurile nationalei si am plans o data cu ei de fericire cand au castigat, dar am vazut si meciuri de fotbal de la care oamenii ies sfasiati, iar stadioanele sunt devastate.

Aud si vad ca muzica buna inca se mai difuzeaza si spectacolele de calitate se mai tin cat de cat, dar vad si cat de repede avanseaza in "valori" prost gustul si noncultura.

Vad dansuri si costume frumoase, veselie, inventivitate si vad oamenii facand haz de necaz, dar vad si glume proaste, platitudine, rautate si invidie.

Vad ca promisiunile mai mult se incalca si vad ca "aflarea adevarului" reprezinta doar vorbe-n vant.

Acum ma bucur ca prietenii mei din Canada nu m-au ascultat!