Să mergi în genunchi pe tricolor şi să iscăleşti cu sufletul

Să nu-i fie de deochi de viaţă!
Să mergi în genunchi pe tricolor şi să iscăleşti cu sufletul. Există oameni care atunci cînd fac ceva, totdeauna acel ceva are un miez, are un cheag, are o consistenţă. Niciodată lucrarea pe care ei o fac nu-ţi scapă printre degete precum fumul de la ţigară. Faptele lor au “culoarea şi aroma” faptului decisiv, faptului ca pildă, faptului cu încărcătură de suflet. Unul dintre oamenii aceştia superbi este Cristi Chivu. Nu mai departe decît acum cîteva zile, Chivu a mai făcut un gest în faţa căruia trebuie să ne scoatem pălăria şi să-l îmbrăţişăm cu toată inima. Nişte ziarişti au luat iniţiativa lăudabilă de a coase un steag tricolor de dimensiuni foarte mari pe care să semneze atît suporteri, cît şi fotbalişti ai naţionalei noastre. Zis şi făcut, ziariştii cu idei au întins drapelul uriaş cam pe jumătate de teren de fotbal, şi în ultima zi de cantonament, înainte de plecarea spre marea încercare a Europenelor, i-au invitat pe fotbaliştii Naţionalei să semneze şi ei alături de suporteri pe drapel. Cînd a venit rîndul lui Chivu, căpitanul Naţionalei a avut un moment de ezitare. Cum să ajungă el în mijlocul drapelului călcînd cu adidaşii pe tricolor? Omul extraordinar din el l-a făcut să se descalţe pentru a nu merge cu adidaşii pe steagul României. Dar şi aşa, a mai stat în cumpănă. I-a fost ruşine să calce şi în ciorapi pe tricolorul românesc. Aşa că Cristi Chivu a mers în genunchi pe steagul uriaş aşezat pe gazon şi în genunchi a semnat în centrul tricolorului. Cristi Chivu cel adulat în Olanda, unde el stranierul ajunsese căpitan la Ajax şi unde cînd auzeau numele Chivu olandezii îşi luminau figura şi aplaudau, el a rămas acelaşi om cumsecade, cu bun simţ şi iubire faţă de simbolurile ţării. El, Cristi Chivu, lăudat în Italia şi rîvnit de marile cluburi ale Europei n-a-ndrăznit nici în ciorapi să meargă pe tricolorul întins pe gazon. Tulburătoare poveste cu tricolorul care reaminteşte o altă scenă de acum paisprezece ani. România era aplaudată şi făcea senzaţie la turneul final al Campionatul Mondial de fotbal din America, unde învingea mari favorite precum Columbia, Argentina, ultima chiar campioană mondială. După un meci de mare spectacol încheiat cu victoria asupra columbienilor, lîngă autocarul echipei noastre stăteau trei bărbaţi ţinînd pe umeri un steag tricolor. Îl căutau pe stoperul nostru neînfricat, Daniel Prodan, cel care pusese frîu unor “bidivii” pursînge, cum erau atacanţii adversarelor noastre. Cei trei bărbaţi veniseră tocmai din Satu-Mare să-l vadă pe flăcăul din oraşul lor, pe Daniel Prodan. Unul dintre ei era chiar preotul de la biserica din cartierul tricolorului Prodan. “Am venit atît de departe să fim lîngă Prodan al nostru, care este un băiat atît de modest şi de nădejde”, spunea preotul din Satu-Mare. “Mi-l amintesc cînd venea la biserică cu mama lui, cu pantaloni scurţi, sfios şi cu frica lui Dumnezeu. Cînd a ajuns celebru a venit discret şi a dat bani pentru repararea bisericii. Cum să nu ne fie drag? E mîndria noastră!”

A ieşit obosit şi tras la faţă, după meciul nebun, Daniel Prodan. S-a îmbrăţişat cu oamenii din Satu-Mare şi le-a cerut o cariocă pentru a scrie pe tricolor aşa cum i-au cerut. Şi a scris. “Rugaţi-vă pentru România şi pentru noi. Mi-e dor de acasă.” Aşa a scris Prodan pe steagul românesc, undeva în îndepărtatul Los Angeles, la depărtare de două continente şi un ocean de Satu-Mare.