Să mergi prin iarba cu rouă, dar şi pe cioburi

Am auzit o proastă, o proastă de-aia confort trei, încât faţă de mintea ei şi scândura de călcat era un fel de Einstein, cum strâmba din nas: "Nu mi-a plăcut filmul «Nunta mută»". Filmul lui Horaţiu Mălăele fiind de fapt răvăşitor, de o inteligenţă ieşită din comun, aducând în prim-plan nuanţele acelea ale vieţii atât de stranii, atât de nebănuite.

Ţoapa derizorie al cărei creier se ridica doar la înălţimea raftului cu cosmetice şi care avea scris pe cartea ei de vizită "cumpărătoare la Mall", căci asta-i era meseria şi nu ştia nimic mai mult decât să citească etichete de pe tricouri şi geci, nu înţelesese nimic. Se dădea în vânt doar de  dezvăluirile despre viaţa plutind în alcool a lui Paris Hillton, era înnebunită să afle ultimul tatuaj de pe pielea lui Beckam, cel căruia nu-i prea auzi vocea. Una cu suflet surdomut cârtea împotriva unei bijuterii artistice cum este "Nunta mută" a lui Horaţiu Mălăele. Este tulburător filmul gândit şi făcut până la ultimul detaliu de Horaţiu Mălăele. Tocmai fiindcă arată tragismul şi comedia vieţii, vecine gard în gard, de uneori nu le poţi despărţi. Întâmplarea din film arată că viaţa este şi mersul prin iarba plină de rouă, dar şi păşitul pe cioburi. Că în viaţă iei o înghiţitură de nectar de piersici, ca apoi următoarea duşcă să fie din zeamă de varză. Că între mângâierea destinului şi pumnul în gură pe care ţi-l dă soarta distanţa poate fi de doi centimetri. Deşi nuntaşii au înghiţit "sandvişuri" cu spaimă şi au petrecut pe tăcute ca să nu deranjeze tirania, până la urmă năvăleşte tancul peste masa cu tortul miresii. Numai inteligenţa laser şi harul ceresc proprii lui Horaţiu Mălăele puteau să ne ofere un asemenea film care te răscoleşte şi te face să gândeşti zile de-a rândul. De altfel, iată şi o întâmplare de destin la fel de tulburătoarea care s-a petrecut chiar în viaţa acestui bărbat interesant şi când respiră. Coborâse din Gorjul natal proaspătul absolvent de liceu Horaţiu Mălăele ca să dea la facultate. Simţindu-şi înzestrările în ale graficii, s-a înscris pentru examenul de admitere la Institutul de Arte Plastice. Mai erau trei-patru zile până la examenul de admitere, când într-o seară, cu picăturile de ploaie încă dansând în aer, tânărul Horaţiu a ieşit să se plimbe o oră pentru a-şi răcori mintea de atâta învăţat. Sau poate a ieşit în plimbarea pe înserat ca eventual să apuce o altă toartă a destinului. S-a dat jos din troleibuz la Kogălniceanu şi a apucat-o pe străduţa ce mărgineşte Teatrul Bulandra. Printr-o fereastră deschisă a auzit două voci de bărbaţi care discutau pasionat. A recunoscut vocile lui Toma Caragiu şi Liviu Ciulei. Tânărul provincial Horaţiu Mălăele a rămas hipnotizat pe trotuar, sub ferestre, ascultând vrăjit vocile celor doi mari actori. La un moment dat, în cadrul ferestrei a apărut Liviu Ciulei, care a aruncat chiştocul ţigării pe care o terminase.

Ei bine, mucul de ţigară i-a căzut în cap lui Horaţiu Mălăele. Brusc, în sufletul tânărului de pe Jii s-a pus în mişcare un gând ciudat. S-a întrebat Horaţiu: "De ce tocmai mie mi-a căzut în cap restul de ţigară al lui Liviu Ciulei?".

N-a găsit răspunsul, dar a doua zi Mălăele şi-a retras dosarul de la Institutul de Arte Platice şi s-a înscris pentru examenul de admitere al Facultăţii de Teatru. Şi astăzi Horaţiu Mălăele păstrează mucul de ţigară în vitrina din sufragerie la loc de cinste.