Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Marile oraşe ale României sunt sufocate de maşini şi foarte poluate. Este efectul anilor în care zonele urbane s-au dezvoltat haotic, autorităţiile locale şi centrale ignorând conceptul de mobilitate urbană în care este inclusă şi componenta de transport ecologic. Avem o lege a transportului public (Legea 92/2007), dar ea este depăşită, iar înfiinţarea zonelor metropolitane a rămas blocată la nivelul unor simple ONG, fapt ce nu sprijină investiţiile.
Investiţiile autorităţilor locale în transportul mai puţin poluant sunt încă timide, iar una dintre explicaţii este legislaţia neadaptată la noile cerinţe impuse de Uniunea Europeană. Potrivit directorului general al Asociaţiei pentru Mobilitate Metropolitană, Ştefan Roşeanu, până în 2020 România ar avea nevoie de circa trei miliarde de euro pentru a respecta condiţiile impuse de Bruxelles în ceea ce priveşte mobilitatea urbană.
Mijloacele de transport poluante, favorizate
În actuala formă, Legea transportului public frânează dezvoltarea transportului urban. Cu toate acestea, se lucrează la actualizarea ei de peste doi ani, fără însă ca cineva să poată spună şi când se va finaliza procesul. În paralel, ar trebui revizuită şi Legea finanţelor publice locale pentru că, potrivit prevederilor actuale, ea interzice autorităţilor locale să investească bani publici în achiziţionarea mijloacelor de transport, altele decât cele clasice (autobuze electrice sau hibride, telegondole, vaporaşe etc.). În prezent sunt blocate şi fondurile europene care pot fi atrase prin Programul Operaţional Regional, Axa 4.1 privind investiţiile în mobilitatea urbană pentru că Ministerul Dezvoltării nu a publicat încă ghidul de finanţare, deşi promitea că va face acest lucru până la sfârşitul lunii noiembrie. Documentul este încă pe circuitul de avizare, aflându-se în analiza Consiliului Concurenţei.
În Europa, transportul urban este responsabil pentru aproximativ un sfert din emisiile de CO2.
Calea ferată suburbană, în conflict cu Legea 92
Transportul pe calea ferată în zona suburbană este foarte dezvoltat la nivelul UE, dar la noi bate pasul pe loc tocmai din cauza Legii 92/2007. “De exemplu, dacă oraşul Timişoara şi judeţul Timiş vor să dezvolte transportul pe calea ferată pe o rază de 50-60 de kilometri în jurul oraşului, ele pot comanda trenurile necesare, dar nu le pot plăti. În plus, Legea 92 nu prevede că aceste trenuri pot fi gestionate de autorităţile locale”, susţine reprezentantul Asociaţiei pentru Mobilitate Metropolitană, Ştefan Roşeanu. Cam la fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte transportul cu telegondola. În condiţiile în care mari oraşe ale Europei au dezvoltat acest gen de transport ecologic, la noi telegondola este confundată cu telecabina şi este percepută ca activitatea comercială (de turism), utilizarea ei nefiind un serviciu public şi, în această situaţie, construcţia nu poate fi finanţată din bugetul autorităţii locale.
Zona metropolitană, un simplu ONG
Înfiinţate conform Legii administratiei publice locale nr. 215/2001, republicată, aceste zone sunt încă departe de a-şi fi atins potenţialul de dezvoltare. Una dintre cauze este şi persistenţa unor căi de transport deficitare, iar acest lucru este generat de imposibilitatea realizării unor investiţii serioase. „Legea permite dezvoltarea zonelor metropolitane, dar pe de altă parte aceste structuri sunt de tip ONG, nefiind structuri finanţate din taxe şi impozite. Ele ar trebui să preia responsabilităţile oraşului în jurul căruia s-au creat pentru a se putea investi”, a mai precizat Ştefan Roşeanu.
„Noi suntem blocaţi într-o mentalitate veche, când operatorii de transport local erau braţul tehnic al autorităţilor locale, erau unici pe piaţă şi toate investiţiile pentru transport mergeau către ei. Trebuie să ne adaptăm cât mai repede la cerinţele UE”, Ştefan Roşeanu, directorul general al Asociaţiei pentru Mobilitate Metropolitană
Dacă în privinţa ponderii energiei regenerabile în consumul final de energie România a atins deja ţinta de 24% asumată pentru anul 2020, în privinţa folosirii acestei surse în transporturi ea asigură doar 4% din consumul de energie, deşi România trebuia să atingă ţinta de 10% încă din 2010.
