Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
A fost “Cel mai iubit dintre pământeni”, actor-nepereche în teatru şi film. A fost un “Hamlet” memorabil, “virulent sarcastic, dezlănţuit justiţiar, disimulând cu viclenie, suspicios, prudent”. A fost un “John Barrymore” fără pereche, încât nu ştiai când este el însuşi, povestind despre propria-i viaţă, la un pahar, când trage cortina, spre a-l aduce în lumina scenei pe Barrymore. A avut o “Viziune Flamandă” individualizată şi a dovedit că “Ascensiunea lui Arturo Ui” nu poate fi, în nici un caz, oprită. A fost “Maestrul” “Margaretei” şi al nostru, al tuturor, dar viaţa n-a mai avut răbare până în “Noiembrie”, să meargă la “Ultimul bal”, ci a dat mai devreme răspunsul la întrebarea “De ce bat clopotele, Mitică?”.
Personajele cărora le-a dat viaţă Ştefan Iordache, într-o profundă trăire artistică, cu mobilitate a expresiei, sunt numeroase şi memorabile. Marele actor n-a tratat profesia cu jumătăţi de măsură. Şi-a conturat rolurile, trăindu-le profund, dăruind personajelor un registru vocal inconfundabil.
Ca o premoniţie, maica-mare, Năstăsia, olteancă din Calafat, avea să-i pună “patalamaua” în copilărie, înainte de a fi absolvit Institutul de teatru. După ce a speriat-o într-o noapte, înveşmântat într-un cearşaf alb a exclamat: “Bre, muică, tu scamatoriu o să te faci!”.
Părinţii doreau să-l vadă medic, însă “... eu nu doream să fac nimic, apoi cineva mi-a spus: «Dă la Teatru!», am dat şi am intrat...”, îi mărturisea maestrul Ştefan Iordache Ludmilei Patlanjoglu în volumul “Regele scamator”.
În acel moment o nouă lume i s-a deschis. S-a dedicat artei teatrale şi cinematografice. I-a fost greu, i-a fost uşor? Iată ce scria într-un articol, în 1980: “Mi-e greu să mă urmăresc de la început şi până acum, să-mi rememorez temerile, necazurile şi marile bucurii. Câte au fost, au fost, poate pentru că trebuiau să fie; frământările, satisfacţiile, nopţile nedormite, incertitudinile, permanentul examen pe care l-am dat la fiecare spectacol, au plămădit omul care mă priveşte acum din oglindă cu păr cărunt, cearcăne şi multe, multe riduri (...) Ce e înlăuntrul meu, nici eu nu ştiu de multe ori... Aflu cu fiecare rol nou, cu fiecare om pe care-l nasc şi, la un moment dat, ajung să nu mai ştiu care sunt eu cu adevărat...”.
Ştefan Iordache a iubit şi a fost iubit. În inima lui a intrat o persoană care i-a dat lumină şi aripi să zboare: Michaela Tonitza, nepoata marelui pictor Nicolae Tonitza. Pe ea iubit-o cu înflăcărare şi au devenit parte a aceleiaşi fiinţe. Împreună au avut o pasiune comună: teatrul. El actor, ea critic de teatru. Talentul i l-a dăruit Dumnezeu. Mihaela i-a dăruit lumină. Iar el, Ştefan Iordache, a dăruit bucurie celor ce l-au urmărit cu sufletul la gură. Şi-a respectat întotdeauna spectatorii. De fiecare dată, după ce cădea cortina, la teatru, aşezat pe un scaun, privea sala goală, în liniştea aşternută după ropotele de aplauze care făceau cortina să cadă şi să se ridice de mai multe ori.
Ştefan Iordache s-a născut la 3 februarie 1941. Ar fi avut astăzi 72 de ani, dacă motorul vieţii sale nu s-ar fi oprit la 14 septembrie 2008, înainte de a trece prin filtrul sufletului noi roluri triumfale, “slujind una dintre cele mai nobile şi mai minunate arte de pe pământ: Teatrul”.
