Interviu cu Peter Hurley

• Peter, pentru început te-aş ruga să îmi povesteşti despre jumătatea românească din tine, pentru că, lo­cuind de 16 ani in România, putem spune că eşti deja pe jumătate ro­mân.

România este încă un mister pentru mine. Cu cât stau mai mult aici, cu atât realizez cât de puţine lucruri ştiu încă despre România. De curând am realizat că a fi pe jumătate român este un fel de „full time job”, lucru oarecum de neînţeles pentru mine, dar totuşi viu dacă stau să mă gândesc că şi aici, la fel ca şi în Irlanda, e o cruce de cărat. Singura diferenţă este că noi, irlandezii, suntem poate singurii care, deşi am pierdut toate bătăliile, am câştigat totuşi războiul. Acesta este poate şi motivul pentru care simt un fel de romantism fatalist care este cumva, în mintea mea, legat de ADN-ul românesc.

• Poţi să îmi spui cum a început po­ves­tea festivalului de la Săpânţa, pen­tru că acolo cred eu că este ADN-ul a tot ceea ce s-a întâmplat la Dublin.

Îmi este greu să îţi spun varianta scurtă, dar pentru a începe cumva, îţi voi spune că a fost Nicu Covaci cel care m- a virusat cu ideea de a face un festival care să celebreze conexiunile dintre oa­me­ni aparţinând diferitelor culturi. El, ca şi Shaun Davey de altfel, este unul dintre acei pionieri care văd în muzică o for­ţă unificatoare, un mod minunat de a aduce oamenii laolaltă. Shaun Davey şi-a început cariera de compo­zitor în Ir­landa, făcând o punte între muzica clasi­că şi muzica tradiţională. Covaci şi Phoenix au făcut o punte între muzica tra­diţională şi filonul rock al anilor ’70. Co­vaci a înţeles puterea pe care muzica o poate avea şi care transcende culturi şi naţionalităţi di­ferite.

În acest timp, Shaun Davey a venit în România pe un drum paralel, căutând tot un fel de punte muzicală. A des­co­pe­rit Săpânţa şi Corul bărbătesc din Sibiu al părintelui Dobre. Când i-am auzit pentru prima dată suita muzicală, în tim­pul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu, am fost uimit. Shaun mi-a dat înregistrarea de la Sibiu şi imediat am căutat pe internet epitafurile. Cu cât ascultam mai mult, cu atât eram convins că aceasta este o creaţie majoră, nu numai muzicală, cât mai ales, cultu­ra­lă. Nu este doar un mix de muzică românească şi irlandeză. Este în acelaşi timp în totalitate românească şi în to­ta­li­tate irlandeză. Dar ceea ce o face atât de puternică sunt poveştile simple, sincere şi aproape uitate ale oamenilor înşişi, care aşteaptă să îţi vorbească dacă le vei vizita în cimitir, precum şi transformarea epitafurilor de către Shaun în impresionante lecţii de viaţă.

Din ianuarie 2010 am încercat să găsesc o formulă de a le concretiza. Iniţial m-am gândit la  o reprezentaţie în Bucureşti, la Ateneul Român. Dar să găseşti bani pentru un astfel de proiect nu e uşor. Apoi Shaun a zis că i-ar plăcea să cânte la Săpânţa în semn de omagiu adus oamenilor din epitafuri şi fami­liilor lor. Această scânteie a pus lucrurile în mişcare. Asta se întâmpla în mai. De obicei, lucrurile acestea se planifică în cel puţin un an, chiar şi atunci când ai fonduri. Printr-un miracol, toţi cei 80 de mu­zicieni au putut cânta nici mai de­vreme, nici mai târziu de 14 august – în Ajunul Sărbătoarei Sfintei Marii.

Puteam aştepta un an, să încercăm să găsim suficiente fonduri. Dar erau prea multe incertitudini. Pe 18 iunie am decis că trebuia să se întâmple acum sau niciodată. Asta însemna că ne mai rămânea doar o lună pentru a ne organiza. L-am contactat pe Grigore Leşe care a fost de acord sa fie director artistic alături de Shaun. Părintele Luţai din Săpânţa ne-a oferit sprijinul său necondiţionat. Aşa am decolat. Nu avem suficient spaţiu să intrăm în detalii. Aşa a început. Vom vedea unde se va termina...

• Vii dintr-o ţară şi dintr-un oraş cu un impresionant „background” cultu­ral. Te rog, spune-ne cum te-a influenţat lucrul acesta şi cum îţi foloseşte aici in România?

Atunci când am ocazia de a arăta cuiva Dublinul, apreciez cu adevărat acest lucru. Întotdeauna luam lucrul acesta ca atare. A trebuit să părasesc Irlanda ca să înţeleg cu adevărat ce înseamnă a fi irlandez şi a trebuit să le arăt altora Dublinul ca să pot înţelege ce înseamnă să fii dublinez! Atunci când te naşti primeşti o anume moştenire spi­rituală.

• Din acest punct de vedere, unele populaţii sunt mai bo­gate... åsta e Dublinul, aceasta e Irlanda! Dacă pri­vim mai departe în trecut, putem vedea acest happening muzical ca pe o întâlnire prin timp între trei că­la­tori? – Şi mă refer la faptul că mu­zica lui Shaun Davey şi a Corului din Sibiu s-au întâlnit sub arcadele Catedralei Sfântului Patrick, al cărei decan a fost Johnatan Swift, faimosul autor al „Călătoriilor lui Gulliver”, o poveste în pa­tru capitole care a cucerit lumea.

Da, nu cred că e o coincidenţă această întâlnire. Cred că evenimentul de la Dublin a fost cel mai important eveniment în onoarea sărbătoririi zilei naţionale a României, anul acesta. Sunt meritele dlui Patapievici şi a celor de la ICR care ne-au ghidat cu imaginaţie şi ne-au oferit scutul bugetului. Este me­ri­tul Ministerului Culturii şi al Patrimoniului Naţional care a înţeles importanţa acestui eveniment. Este şi meritul Ambasadei Române la Dublin şi mai ales al ambasadorului Buga, care şi-a depăşit atribuţiile stabilind legăturile cu televiziunea irlandeză.

Dar ai dreptate, a fost întalnirea dintre Părintele Dobre şi Shaun, care şi-au unit forţele sub greutatea arcadelor Catedralei Saint Patrick pentru a recrea dramele sătenilor lui Stan Ioan Pătraş. Swift credea că societatea precede individul iar prin al său Gulliver satirizează „omul explorator” Şi „omul cuceritor”. Stan Ioan Pătraş, pe de altă parte, spune povestea „celor cuceriţi”, a acelora care nu au vrut să-şi părăsească satele, într-un fel similar celor vizitaţi de Gulliver. Însuşi tatăl lui Pătraş a murit în război, îngropat în pământ străin, comemorat doar de o cruce în Săpânţa. Poate că adevărata întâlnire a avut loc în Catedrala Saint Patrick între aceşti doi oameni care au scris despre cele două feţe ale aceleiaşi monede: spiritele lui Stan Ion Pătaş şi Jonathan Swift.

• Vorbind despre alegorii, cum gă­seşti din punctul de vedere cultural, dar şi personal acest drum de la Ci­mi­­tirul Vesel la Catedrala St. Pa­trick? Ştiu că ai fost or­ga­nizatorul şi produ­cătorul acestui minunat eveniment, dar aş vrea să îţi aflu impresiile şi mai ales emo­ţiile.

Tatăl meu mi-a zis odată că naţio­nalismul este cea mai joasă formă de cultură. Că acest lucru desparte oamenii. Dar sunt şi lucruri care ne unesc. Unul dintre ele este povestea oamenilor simpli, genul de poveste spusă atât de bine de Ion Pătraş. Altul este muzica. Şi cred că aici este vorba despre o vibraţie aparte. Cu toţii rezonăm la sunet, iar unele dintre aceste vibraţii au puterea de a pătrunde în miezul sufletului nostru. Este ca o scurtătură spirituală, un reflux care accesează un potenţial ascuns pe care îl avem cu toţii, din adâncul bine ascuns al sufletelor noastre. Toate aceste sunete, dacă sunt perfect armonizate, activează acest fond şi aduc la suprafaţă un şuvoi de bucurie, ca să te poţi simţi, în acel moment, complet.

A fost un moment când o bucurie intensă s-a armonizat cu un copleşitor simţ al empatiei care m-au însoţit câteva zile după concert. Am fost mândru. Mândru să cunosc România. Mândru de oameniii celebraţi în epitafuri. Mândru să spun că ştiu cumva puţin despre ei. Mândru de tradiţia care a dat naş­tere unui cor care poate mişca oa­me­nii până la lacrimi  prin frumuseţea au­ten­tică a unor voci care au fost demult uitate de majoritatea noastră. Mândru că a fost o poveste adevarată despre România şi una bună. Una dreaptă. (po­zi­­tivă?). Mândru că părinţii mei au fost acolo, doi oameni care şi-au trăit viaţa respectând regulile societăţii, ei înşişi ma­terial pentru un posibil epitaf al lui Pă­traş. A fost un privilegiu să mă aflu acolo. A fost o noapte memorabilă. O noap­te magică.