Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poezia lui Geo Bogza, creator al reportajului literar românesc şi teoretician al avangardei, a rămas multă vreme în umbra celorlalte tipuri de scriitură pe care el le-a practicat.
Poem ultragiant
Într-una din nopţile mele am făcut dragoste cu o servitoare
Totul a fost pe neaşteptate - şi aproape fără voia mea
Era undeva într-un oraş murdar de provincie
Şi locuiam la prietenul meu din copilărie
Într-o seară am rătăcit singur pe străzi - şi când m-am întors
Servitoarea făcea patul în camera mea
Era o servitoare tânără şi negricioasă
Mi-a spus că toţi ai casei sunt plecaţi în oraş la plimbare
A zâmbit
Şi a trecut pe lângă mine de nenumărate ori.
Eram destrămat în seara aceea şi n-aveam nicio poftă să fac dragoste
Dar servitoarea era tânără
Nu cred să fi avut mai mult de şaisprezece ani
Şi cum se aşezase aproape de pat, parcă aşteptând
M-am apropiat zâmbind şi am întrebat-o cum o cheamă.
Mi-a spus un nume oarecare, mi se pare Maria
I-am spus că e frumos, ea s-a făcut că se ruşinează,
Cred să fi fost aproape de miezul nopţii
Prin ferestrele deschise răzbătea zgomotul confuz al oraşului
Acolo, undeva, erau teatre, cinematografe, femei splendide şi automobile
Aici eram numai eu şi servitoarea;
Ea n-a zis nimic, a închis numai ochii.
Era o servitoare scurtă, bondoacă aproape
Şi mirosea foarte rău a sudoare
O, servitoare cu care am făcut dragoste într-un oraş murdar de provincie
Pe când eram destrămat şi stăpânii tăi lipseau de acasă
Servitoare pe care de atunci nu te-am mai văzut niciodată
Servitoare, pe pulpe cu două dungi roşii de la jaretiere
Servitoare cu pântecul mirosind a ceapă şi a pătrunjel
Servitoare cu sexul ca o mâncare de pătlăgele vinete
Scriu despre tine poemul acesta
Pentru a face să turbeze de ciudă fetele burgheze
Şi să se scandalizeze părinţii lor onorabili
Fiindcă deli m-am culcat cu ele de nenumărate ori
Nu vreau să le cânt
Şi mă urinez în cutiile lor cu pudră
În lingeria lor
În pianul lor
Şi în toate celelalte accesorii care le formează frumuseţea.
Geo Bogza
Citește pe Antena3.ro
Despre personalitatea lui, despre poezia astăzi din ce în ce mai iubită şi mai predispusă la a fi (re)descoperită, am stat de vorbă cu publicistul şi criticul literar Paul Cernat, autorul prefeţei volumului de poezie pe care Jurnalul Naţional vi-l oferă miercuri, pe 8 decembrie.
Jurnalul Naţional: Care sunt primele imagini care vă vin în minte atunci când vorbiţi sau vă amintiţi de Geo Bogza?
Paul Cernat: Îmi vin în minte imagini evocate de textele lui Bogza. Spre exemplu imaginea dezolantă, dar copleşitoare a Mizilului interbelic, pe care l-am "văzut" cu ochii minţii citind extraordinarul său reportaj intitulat "175 de minute la Mizil".
Când v-aţi întâlnit prima dată cu Geo Bogza – cu un text de-al lui, cu poezia lui...
Prima mea întâlnire cu numele lui Geo Bogza – şi cu un volum al lui – s-a produs în 1978, la vârsta de 6 ani, şi a fost decisivă. Mă aflam într-o librărie din cartierul bucureştean Drumul Taberei, unde locuiam. Pe atunci, obişnuiam să mă uit la raft după cărţi de toată mâna, inclusiv după cele care-mi depăşeau cu mult nivelul de înţelegere. Aşa am dat de volumul "Orion", o antologie retrospectivă, de autor, care abia apăruse: era un volum de versuri gros, cu coperte bleu. Tot frunzărindu-l, am dat peste un poem scurt, care m-a impresionat prin simplitatea "prozaică" şi prin sugestiile sumbre ("Murise Emil Isac/Lucian Blaga mai trăia…"). Avea ca titlu o dată calendaristică oarecare. După ce l-am citit, nu m-am lăsat până nu i-am convins pe ai mei să-mi cumpere cartea. Apoi am învăţat să scriu cu litere de mână imitând scrisul lui Bogza din poemul facsimilat după manuscris şi plasat în deschiderea cărţii. Citeam deja de vreo doi ani şi ştiam să scriu cu caractere de tipar, dar scrisul de mână l-am deprins imitând grafia lui Bogza! O grafie, între noi fie vorba, greu descifrabilă…
Cum aţi explica dumneavoastră faptul că poezia lui a rămas în mare parte şi multă vreme mai puţin cunoscută decât reportajele lui?
Volumele de versuri ale lui Bogza au apărut mai ales în perioada precomunistă, cu excepţia câtorva antologii din anii ’70-’80, unde vechile poeme erau rescrise şi "cuminţite", iar cele mai noi erau cam stinse. Numai că marea sa poezie interbelică era una profund nonconformistă, iar conformismul ipocrit al regimului comunist, care l-a oficializat pe scriitor, a blocat recuperarea identităţii sale avangardiste, oferind tinerelor generaţii mai ales imaginea reporterului social, antifascist sau peisagist, călător prin ţară ş.a.m.d. Volume "scandaloase" ca "Jurnal de sex" sau "Poemul invectivă", aberant taxate drept pornografice în anii ’30 (i-au şi adus autorului două arestări pentru atentat la adresa bunelor moravuri!), nu au fost reeditate în România până de curând. "Poemul invectivă" a fost re-publicat pentru prima dată la Pancevo, în fosta Iugoslavie, în 1986. Multe poeme bogziene de tinereţe sunt şi azi prea puţin cunoscute, chiar dacă unele au apărut prin antologii colective. Marginalizarea poeziei avangardiste a lui Bogza în raport cu reportajele s-a produs mai mult din raţiuni ideologice decât literare. Nu era "educativ" să oferi tinerilor imaginea unui unui tânăr răzvrătit obsedat de infernul sexualităţii şi de mizeria cotidiană, ci pe aceea a unui revoluţionar corect politic sau a unui "paznic de far" specializat în elogii la adresa marilor valori umaniste. Aş adăuga faptul că Bogza a fost canonizat, în anii postbelici, prin latura cea mai comodă, mai… triumfalistă a creaţiei sale, ca erou pozitiv, nu negativ, şi că nu numai poeziile avangardiste, ci şi o bună parte a reportajelor de mare forţă au fost marginalizate sau puse la index. Recuperarea integrală a început abia în ultimii 10-15 ani, o dată cu pătrunderea în canonul şcolar a avangardei. Un fenomen important l-a constituit şi redescoperirea primului Bogza de către noile generaţii de scriitori, care s-au regăsit în ele şi au simţit în autorul lor un precursor ignorat.
Dacă v-aş ruga să schiţaţi un portret al omului Geo Bogza, aşa cum l-aţi cunoscut din cărţi, poveşti, întâlniri...
Nu l-am întâlnit niciodată pe omul Geo Bogza. Sunt multe imagini şi multe vârste care se amestecă şi, probabil, în locul unui portret succint ar trebui să-i schiţez o întreagă biografie. A fost un om de atitudine, mereu surprinzător, care şi-a trăit pînă la capăt propriile contradicţii şi care a traversat, de-a lungul a peste 85 de ani, o istorie zbuciumată. A fost, pe rând, rebel iconoclast, intelectual critic, tovarăş de drum al regimului comunist, rezistent prin cultură şi, către 1989, aproape disident. Un autentic intelectual de stânga şi o conştiinţă care a ştiut să-şi revină după destule "căderi".
Şi un portret al scriitorului?
Un tip derutant şi paradoxal, un visător romantic atras de "viaţa imediată", îndatorat lui Eminescu şi Arghezi, dar şi lui Caragiale şi Urmuz. Un scriitor care n-a fugit de realitatea socială, ci şi-a asumat-o, uneori cu costuri majore. I-a plăcut de regulă să navigheze între extreme, între elogiul hiperbolic şi contestaţia radicală, între marile viziuni cosmice şi cea mai violentă realitate banal-cotidiană.
Care vi se pare că sunt întâmplările din viaţa lui Geo Bogza care i-au determinat şi i-au marcat destinul – ca om, ca scriitor?
Sunt foarte multe. Experienţa de elev marinar din adolescenţă, contactul cu lumea petroliştilor din împrejurimile Ploieştiului natal, intrarea în mişcarea de avangardă, activitatea de reporter social din anii ’30, experienţa comunistă, cu amăgirile şi dezamăgirile ei...
Unde l-aţi situa dumneavoastră pe Geo Bogza în literatura română?
Ca forţă inovativă, l-aş situa în vecinătatea celor mai importanţi poeţi români interbelici şi, alături de Gellu Naum, printre cei mai radicali poeţi ai avangardei noastre literare, cu siguranţă cel mai robust, mai eficient şi mai şocant dintre ei. De asemenea, l-aş situa printre inovatorii de prim-plan ai prozei scurte autohtone, pe linia literaturii de frontieră şi a reportajului înţeles ca specie nonfiction a "literaturii autenticiste". Amirator al lui Arghezi şi Urmuz, coleg de generaţie cu tânărul Eliade şi Eugen Ionescu, Bogza a făcut şcoală şi în cadrul avangardei, şi în interiorul culturii oficiale a anilor ’50-’60, şi în aşa-numita "literatură cu şopârle" din anii ceauşismului… A avut, de asemenea, merite semnificative în susţinerea unor scriitori precum Urmuz, Blecher, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Ioan Flora. Nu în ultimul rând, văd în el poetul interbelic cel mai apropiat, ca formulă şi atitudine, de curentul dominant al poeziei tinere din anii 2000, un premergător al literaturii ultimelor două-trei decenii şi, probabil, cel mai "american" poet român dintre cele două războaie mondiale. Într-o epocă în care era mare în vogă poezia pură, abstractă, intelectualizată, Bogza a practicat cu ostentaţie poezia impură, agresivă, şi poemul-reportaj, păstrând din suprarealism atitudinea de revoltă, viziunea pan-sexuală şi, vorba unui coleg al său de avangardă, "sadismul adevărului".
Cât de mare este distanţa între poezia avangardistă a lui Geo Bogza şi cea din ultima perioadă a vieţii lui? Cât de mare e diferenţa dintre el şi el însuşi, aşa cum o percepeţi dumneavoastră?
Foarte mare, şocantă. E diferenţa dintre un poet tânăr şi liber, "neîmblânzit şi haotic", după cum singur o spune, şi un poet vârstnic, un fel de moralist îmblânzit de Istorie, care se zbate să se ridice de la sol, dar nu mai are suficientă energie s-o facă.
Cum este perceput astăzi Geo Bogza? Sau, mai exact, în ce fel i-a afectat (pozitiv sau negativ) destinul în literatura română reportajul inclus în manualele şcolare?
Bogza e un scriitor pentru toate anotimpurile. A trecut, de-a lungul vieţii, prin multe metamorfoze, toate generate de contextele politice dificile pe care le-a traversat. Reportajele din volumul "Privelişti şi sentimente" sau chiar marele poem simfonic "Cartea Oltului", prezente înainte-vreme în manuale (le-am apucat, erau materia primă ideală pentru comentarii bombastice!), nu mai spun mare lucru cititorilor tineri. Paginile din anii ’60-’80 sună azi convenţional şi emfatic. A venit însă vremea reconsiderării lui Bogza-avangardistul şi a lui Bogza-reporterul interbelic. Cred că această reconsiderare face din el un scriitor extrem de proaspăt şi actual, plin de surprize şi capabil să renască, precum pasărea Phoenix, din propria cenuşă.
